Când ne-am zărit, aerul dintre noi şi-a aruncat dintr-o dată imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, pe care-o lasă să-l străbată. Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, unul spre celălalt, şi-atât de iute, că timpul se turti-ntre piepturile noastre, şi ora,
Împăratul dând mâna cu speranţa – Nichita Stănescu
Casă cu pat înlăuntrul ei, trup cu inimă în afara lui, ah, o să ridic, o să înalţ pe aripa unei păsări. Aerul e singura noastră pasiune. Apa e singura noastră avere. Pe aripa unei păsări care zboară deasupra mării
Împotriva nu ştiu cui – Nichita Stănescu
Îngeri nefericitisi trişti care-mi explodaţi în vedere sângele vostru aerian cum simunul. Voi, care mă smulgeti dintr-o tăcere făcându-mă din bun nebun, nu mă mai înlocuiţi, voi sânge, cum rază dintr-o stea ce nu există. Din nou voi râdeţi precând
În dulcele stil clasic – Nichita Stănescu
Mă învelesc de frig într-o speranţă cum se-nveleşte soba nou zidită în reliefuri de faianţă cu focul pururi logodită. Nu pune mâna peste mine dacă-i vară căci n-ai să înţelegi nimic stimată doamnă-domnişoară din frig. Ci vino când nu merge
În grădina Ghetsimani – Nichita Stănescu
I Să cauți un cuvânt ce nu există și să asculți cum timpul devine des. Un cuvânt pe care l-ai auzit, și brusc simți că nu există… Ca și cum ai sări dintr-un somn, unde nu se vorbea în litere,
În timp – Nichita Stănescu
Totuşi, eu am văzut o pasăre care a ouat în timp ce zbura… Totuşi, eu am văzut un om plângând în timp ce râdea… Totuşi, eu am văzut o piatră în timp ce era…
Închinare – Nichita Stănescu
Adolescenţii, bărbaţii, bătrânii aspiraţia, rodnicia, împlinirea vârste trecându-şi puterea, arborele din cele opt ore – ale zilei de muncă. Mai mulţi fii ai pământului ţării, ce fericire! Ei fac să răsară-n opt ore sfera întreagă a Timpului!
Îndoirea luminii – Nichita Stănescu
I Încercam să încordez lumina, asemenea lui Ulise arcul; în sala de piatră a pețitorilor. Încercam să-ndoi lumina ca pe o ramură a care-i singură frunză era soarele. Dar lumina, vibrând rece, îmi smulgea brațele, și ele-mi creșteau uneori la
Înger refuzat de păsări – Nichita Stănescu
Înger refuzat de păsări, şi înscris cu-o pană-n cerc să te şterg de pe nisipul alizeelor, încerc. Mai întâi steaua Canopus cea mult-galbenă, o ling. Ce sărată e, mi-e sete, şi ce friguri tari mă ning. Mai apoi îţi zgârii
Îngerul cu o carte în mâna – Nichita Stănescu
Trecea un înger, pe un scaun negru aşezat. Trecea prin aer, liniştit şi mândru. Eu îl priveam de la fereastră, cum prin ziduri trece ca prin fum. Primeşte-mi un cuvânt, strigai, tu, îngere, împins din rai de-un vânt stârnit, de-o