Pe obrazul stins, pe mâna-i slabă, Pe ochii trişti din cale-afară Şi-a pus pecetea nendurată Pierduta vieţii primăvară. Se scoală-ncet … aprinde lampa … Mai plină-i casa şi-i mai bună, Iar ploaia pare că-i un cântec Ce din adânc de
Pastel marin – Victor Eftimiu
La Pontul-Euxin, sub firmamentul Etern al dăruirirlor totale În foşnet de covoare şi taftale Şi-au potolit furtunile torentul. Trecutul calcă treptele fatale Ţinându-se de mână cu prezentul. De-aici începe, magic, orientul Cu feeriele-i transcedentale. Majestuaose falduri şi dantele Răsfrâng şi
Plecarea ta mi-a fost o sfâşiere… – Victor Eftimiu
Plecarea ta mi-a fost o sfâşiere … Ştiu bine că durerile se curmă … Nici cel dintâi nu sunt, nici cel din urmă, Cenuşa vremii ninge mângâiere. Din tot ce-a fost nu mai rămâne urmă … Un cântec stins pe