Inima mea îşi alege culoarea
Ea îşi alege propria ei culoare, culoarea pe care-o avea încă de dinainte de a şti că o are.
Inima mea îşi alege culoarea cea fără umbră, cea nemişcătoare.
Cea care se vede chiar şi atunci cînd ţii pleoapele-nchise
şi – asemeni deplinului soare,
tot timpu-n el însuşi,
tot timpu-n afară,
în acelaşi loc
şi pretutindeni,
purtînd istoria lumii în fiecare rază
cum poartă frumosul ou de pasăre în el
istoria tuturor păsărilor
până la punctul solemn din care începe
istoria zborului
care poartă în el istoria mişcărilor toate
până la punctul solemn de unde
începe
istoria însăşi
a luminii.
Inima mea îşi alege culoarea
roşie, îşi alege
roşu vertical,
roşul pe care l-a pulsat
necontenit, roşul pur
hrană a gândurilor
roşul care s-a născut sânge
ca să devină idee,
care s-a născut pasăre
ca să devină zbor.
Roşu, roşu vertical
cascadă, pantă de deal
săltând din oul secundei
ovalul de ou,
şi înfăţişat nouă
ca un ecou
pe care sfera-l întinde
oricând şi oriunde,
naştere, zestre
a lui
A FI schimbîndu-se în
ESTE.