Amintiri de când eram de piatră – Nichita Stănescu

Ca un răget luminos, în creierul meu
a explodat o celulă ;
de străinătatea prea nouă
în care se află
rătăcind de la începuturi.

Minţile mi s-au umplut de un miros
de stea moartă,
de animale gândite în vis,
de funingine bolborosind
roşcata înţepenire a pietrei.

Eram atât de rari, ¬
(mi s-au părut că aud) ¬
atât de foarte rari încât
cu toţii la un loc
n-am fi putut să umplem unul.

Unul, era departe în viitor
pregătit de împietrirea noastră numai.

Aveam nume,
fiecare alt nume aveam;
trebuia să fi murit îndelung
trebuia să fi pierit profund
ca numele vreunuia dintre noi
să devină cuvânt.