[ I ]
În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie,
Trăia puica cea moțată cu penetul de omăt;
Nu-i cucoș în toat-ograda, ce de-iubire căpiat
S-urmărească insolenter inocenta ei junie.
Ce cochetă e copila, cu ce grație ea îmblă?
Și ce stele zugrăvește în nisip cu dulcea-i labă
O găină virtuoasă, o găină prea de treabă,
Cu evlavie ea cată fire de-orz și coji de jimblă.
Dară cine să admire a ei nuri și tinereță?
Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie?
Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie
Pentru cucurigul dulce din cântări de dimineață.
Pierde gustul de mâncare, scormolește, de ți-i milă,
În pământ ca să găsească chipul cel dorit într-una,
Sau se primblă visătoare, noaptea căutând în lună
A lui umbră luminoasă melancolica copilă!
O găină-mbătrânită, venerabilă matroană,
Ce demult e schivnicită de lumești deșertăciuni,
Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nțelepciunei
Să găsească mângâiere pentru-a gândurilor goană.
Iar călugărița veche, ce demult era iertată,
Ce demult se dizvățase de plăcerile d-iubire,
Ea cu limba ascuțită clevetește-ntreaga fire
Contra demoralizărei propovăduie-nfocată.
Ah îi zise mititica nu privești la rândunele,
Cum din cuib scot puii capul, se cutează pe ulucuri
Și apoi la miezul nopții îi aud făcând buclucuri,
Sărutându-se cu ciocul, drăgostindu-se-ntre ele.
Soarte-avem nefericită îi răspunse-atunci bătrâna:
Nu-i găină rândunica, rândunoiul nu-i cucoș.
Necredința lor știută-i; aspri, răi, tiranicoși,
Ei trezesc vďața-n inimi și apoi o învenină.
Numai flori-s fericite, căci pe aceeași trupină
E pistilul feciorelnic și staminul bărbătesc;
Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun și se iubesc,
Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgină.
Dar cucoșul ce netrebnic! nestatornic! este drept:
Când el sulița iubirei în adâncu-ți suflet bagă,
Te simți dusă chiar în ceruri uiți pe-o clipă lumea-ntreagă,
Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ți din piept.
Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită.
Cu aripele-ostenite ziua, noaptea stai pe ouă;
Mori de sete și de foame, nici un sâmbure de rouă,
Nici priviri de-amor n-aruncă la sărmana eremită.
Ci mai bine nu mai intre în gândirea ta virgină
Visele înșelătoare de iubire și plăcere
Vin- să-nveți înțelepciunea, a naturii-adânci mistere
Și a stelelor mari drumuri, ce viitorul îl lumină.
Cum vorbeau înțelepțește, ce s-audă și să vadă?
După gard străin cucoșul se preîmblă-ncet turcește.
Puicei-i trece-ndată pofta de-a vorbi filozofește,
Ea ascultă cu iubire cucoșeasca serenadă.
Ah, amorul îi pătrunde prin ureche;-n van bătrâna
O ciupește-n cap cu ciudă, vrea s-o ție de aripă;
Ea se smulge și aleargă tremurândă într-o clipă,
Printre gard privește dulce l-arătarea lui păgână.
Iar bătrâna cruce-și face cu-a ei labă și gândește:
„Tinereță, tinereță!” și oftând intră-n poiată;
Apărată de-ntuneric ipocrita cea șirată
Pe un pui nevrâsnic încă alterată-l pricăjește.
Unde este învățatul cu talent fonognomonic
Să compuie un compendiu despre blândele impresii,
Ce un sunet numa-l naște în simțirile miresei,
Cum un cucurigu poate fi adânc, duios, demonic?!
Ce simțiri eroici, mândre, reprezintă cucurigul,
Cât curagi ce osebire de-al găinei cotcodac;
Ce frumos îi șade creasta ca un roșu comanac.
De dorință se-nfierbântă, de amor o trece frigul!
Și maximele bătrânei pe-o ureche toate-i iese,
Cum intrară pe cealaltă. Sfătuiri contra iubirei
O-nvățară ce-i iubirea. Știe-atât că c-o privire
Galișă poate să prindă pe pașaua ce-și alese.
Ș-astfel ea făcând la planuri se-nvârtește prin ogradă
Și trezește-n bucuria-i, din gândire somnoroasă,
Pe-un clapon, mâhnit călugăr, cu-arătare pântecoasă,
Fără creasta de mândrie, fără glas și fără coadă.
Și făcând un paa! angelic, îl întreabă de nu-i frate,
De nu-i văr cu Don Juanul ce cânta de gard dincolo.
Dar monahul cel sinistru zise tragic: „O! Apollo
Mă ferească să fiu rudă cu-aste firi întunecate.
Nu! pe mine preuteasa zeității pământene
Lângă focul cel de jertfă, pe altar de cărămidă,
M-a lipsit de demnitatea de cucoș ca să-mi surâdă
În a mea lipsă de patimi a lui Plato fenomene.
Cu privirea mea cea castă, de-nteres ne-nfluințată,
Văd în lume și în lucruri numai sâmburul ș-ideea;
Prototipu-l văd în toate, și cu-a geniului scânteie
Văd cucoșul lui Mohamet cu-arătare luminată.
În sublime revelații a misterului etern,
Mulțămesc vestalei groase ce-mi creă această soartă;
Dumnezei or s-ospăteze umbra mea când va fi moartă,
Închin viața-mi cugetărei un Pitagoras modern!”
[Partea I]