Când izgonit din cuibul veşniciei întâiul om trecea uimit şi-ngândurat prin codri ori pe câmpuri, îl chinuiau mustrându-l lumina, zarea,norii – şi din orice floare îl săgeta c-o amintire paradisul – şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.
Lauda suferinţei – Lucian Blaga
Atâţia dintre semeni nu prea ştiu ce să înceapă-n zori cu suferinţa. Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa. Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă, pe frunţi albastru ger, pe coapsă ea poate
Leagănul – Lucian Blaga
Doamnei Eugenia Brediceanu Eram aşa de obosit şi sufeream. Eu cred că sufeream de prea mult suflet. Pe dealuri zorile îşi deschideau pleoapele şi ochii înroşiţi de neodihnă. Pierdut – m-am întrebat: Soare, cum mai simţi nebuna bucurie de-a răsări?
Liniste – Lucian Blaga
Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin şi-un cântec cânta-n mine-un dor ce nu-i al meu. Se spune că strămoşii cari au murit
Lumina – Lucian Blaga
Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te vad, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă? Nimicul zăcea-n agonie când singur plutea-ntuneric şi dat-a un semn Nepătrunsul: “Să fie lumină!”
Lumina de ieri – Lucian Blaga
Caut, nu ştiu ce caut. Caut un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată e fruntea menită-nălţărilor altădată! Caut, nu ştiu ce caut. Caut aurore ce-au fost, tâşnitoare, aprinse fântâni – azi cu ape legate şi-nvinse. Caut, nu ştiu ce caut.
Lumina raiului – Lucian Blaga
Spre soare râd! Eu nu-mi am inima în cap, nici creieri n-am în inimă. Sunt beat de lume şi-s pagân! Dar oare ar rodi-n ogorul meu atâta râs făr’de căldura raului? Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă, de n-ai
Martie – Lucian Blaga
Din caier încălcit de nouri toarce vântul fire lungi de ploaie. Flusturatici fulgi de nea s-ar aşeza-n noroi, dar cum li-e silă – se ridică iar şi zboară sa-şi găsească cuib de ramuri. Vânt şi-i frig – iar mugurii prea
Melancolie – Lucian Blaga
Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri. Plouă. Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea, ce-o simt n-o simt în mine, în inimă, în piept, ci-n picurii de ploaie care curg. Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume cu
Moartea lui Pan – Lucian Blaga
I Pan câtre nimfă Cu strai de broască-n păr răsai din papură, o undă vrea să te cuprindă şi nisipuri prind să fiarbă. Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă îţi verşi mlădie trupul gol în iarbă. Şi vâna de la tâmple