*** Când marea… – Nichita Stănescu

pentru cele două
picături de rouă
(să mi-o publice postum)

Când marea își varsă din sine
amarul și peștele
cresc valuri și-atâta, iubită…
de vrei izgonește-le.

Când piscul văiugii își plânge
în fulger fărâmele
Cad așchii de stâncă, iubită…
de-ți place sfărâmă-le.

…Azi noapte am visat între arbori
pierzarea clipitelor…
în vis se făcea că răsună
tălăngile vitelor…

Și-n om din cuvinte, iubită…
hai vino și strânge-le
…îmi umblă cuvântul prin vine
odată cu sângele…