Cântec (2) – Nichita Stănescu

Tu ai un fel de paradis al tău
in care nu se spun cuvinte.
Uneori se misca dintr-un braț
și cateva frunze iți cad înainte.
Cu ovalul feței se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea si multa lene,
cu trambuline pentru saritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
de-a ridica orașele ca norii,
și de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud, a orei,
când aerul devine mov și rece
și harta serii fără margini,
și-abia mai pot rămane în viață
mai respirănd, cu ochii lungi, imagini.