Poezie George Bacovia

Orchestra începu cu-o indignare gratioasă. Salonul alb visa cu roze albe — Un vals de voaluri albe … Spatiu, infinit, de o tristete armonioasă … În aurora plină de vioare, Balul alb s-a resfirat pe întinsele cărări — Cântau clare

Omul începuse să vorbească singur… Şi totul se mişca în umbre trecătoare – Un cer de plumb de-a pururea domnea, Iar creierul ardea ca flacăra de soare. Nimic. Pustiul tot mai larg părea… Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt,

Pe seară, la geamuri, un nour violet si de aramă, Pe drum, l-aceeasi oră, se târâie un lant de fier, Si coincidente aranjate pe-o tristă gamă — Azi iar mi-i frică… si cred, si sper… O zi fără anotimp si

Amurg de toamnă violet … Doi plopi, în fund, apar în siluete — Apostoli în odăjdii violete — Orasul e tot violet. Amurg de toamnă violet … Pe drum e-o lume lenesă, cochetă; Multimea toată pare violetă, Orasul tot e

Se aşeza să ningă – Ningea. Doream, Sunt ani de-atunci, Să te-ntâlnesc La sfârşit de stradă Ce dă în câmp. Îmi părea Că tu eşti mai frumoasă Iarna. Doar corbii spuneau Că stai acasă Cu vreun prieten. Reintram în târg.

Cu steaua care s-a desprins Ce piere-acum în haos – O inimă poate s-a stins Spre veşnicul repaos. Ca mâine şi-a noastră va cădea În stricta veşnicie – Cine-o căta mâhnit la ea? Vai nimeni… cine ştie!

Voi bea, ce să fac? Până la analiză, mă distrez. De ce să ne temem Despre un „aiurez”? A, dac-ai fi de esenţă, Răscopt ca în repeţitul ferment, Poate am munci să aflăm Al vieţii lament.

Femeie – mască de culori, Cocotă plină de rafinării – Tu, care ţipi la desfrânări târzii, Pe visători, cu greu, îi înfiori… Oh, sunt fecioare cu obrazul pal, Modele albe de forme fine – Şi singure dorm, albe, şi senine

Tristă, după un copac, pe câmp Stă luna palidă, pustie – De vânt se clatină copacul – Şi simt fiori de nebunie. O umbră mormăind păşeşte… E om… atât, şi e destul… Şi-acum ne-om gâtui tovarăşi: El – om flămând,

Mai bine singuratic şi uitat, Pierdut să te retragi nepăsător, În ţara asta plină de humor, Mai bine singuratic şi uitat. O, genii întristate care mor În cerc barbar şi fără sentiment, – Prin asta eşti celebră-n Orient, O, ţară