Poezie George Coşbuc

Fugarule-al meu, tu te zbuciumi batut Si te miri ca ma clatin in scara ! Tu crezi ca mi-e teama de timpul pierdut ? Vai nu, ci de mine ca-s fiara ! Atunci la plecare plansesem tustrei Si mama, sarmana,

I Ca Gyges, sardicul despot, Eu nu-s setos dupa renume, Nimic nu-nvidiez pe lume Si-a fi gelos defel nu pot. A mele griji si tainuiri Sunt toate numai sa port salbe Si sa-mi dedic pletelor albe Ghirlandele de trandafiri. De

Balada din Albania Ca Dumitru-n albanime Mai viteaz nu era nime, Nici la brat mai viguros, Nici la umblet mai frumos : Era inger la iubire, Zmeu era la razboire ; Intre fete curcubeu, La batai trasnet si leu. El

Pe cand umbla Hristos prin tara Latind cuvantul sau frumos, Ovreii toti i-au scos ocara Si carturari de-ai lor cercara Prilegi sa piarda pe Hristos. Asa,-ntr-o noapte-ntunecata Cand vecinicul Mantuitor Dormea-ntr-o casa-ncrestinata, Gasitu-l-au ovreii-ndata Si sfat facut-au de omor. La

Iarna, când e lunga noaptea, s-adun finii si cumetrii Si-apoi povestesc de-a dragul, stând pe lavitele vetrii, Despre crai cu stema-n frunte, despre lei si paralei… Oh, ca mult îmi place mie sa ma pun la sfat cu ei Si

Tu regină majestoasă, prietena lui Dumnezeu, Ca un râu d’argint să varsă luminosul păr al tău Peste drăgălașii umeri, când răsari însvăpăiată, Nobilă, cu ochi de zâmbet și cu mers ușor de fată. Și cum vii, o visătoare, rătăcind pe

Biserica stã tristã pe golul mal al mãrii – O noapte-a fost, cumplitã, iar valul revãrsat Cu vuiet îngropat-a sub el întregul sat. Si bârne si cadavre si semne-ale pierzãrii Rãmaserã-n amestec prin mucedul nãmol Când apa se retrase lãsând

Cu sfărâmate catapulturi Turnul muced sta-nclinat, Iar in poarta surii vulturi Frântă-si au de mult aripa, Stând să cadă-n toata clipa Peste pragul fulgerat. Insa-n veci vor sta la poarta, Că-i din cer blestem de veci. Noaptea-nvie-o oaste moartă, Si-i

Pe-ai tăi, pe rînd pe toți i-ai adunat Ca puii-n cuib, și-i pace-acum în tine. Și-adormi și tu, bordei nealintat. E liniște-n văzduh, și noaptea vine Cu cer senin; pe cîmpu-nzăpădat Zîmbi-va-ndată discul lunii pline. Ești slab și vechi, dar

Avea Ileana ochi de soare Şi galben păr, un lan de grâu; Vestmânt avea ţesut în floare Şi-un brâu purta pe-ncingătoare, Cum n-a mai fost pe lume brâu. Era de aur pe tot locul, Un fulger pe-al ei trup încins.