Poezie Ion Barbu

În turburatu-mi suflet am construit o arca – Informa nalucire de biblic corabier -, Si turme-ntregi de gînduri pe puntea ei se-mbarca, Noroade-ntregi, plecate puternicului cer. E vremea sa se-abata mînia lui! O ploaia De stropi rigizi întinde zabrele de

Mire, văzut ca femeea, Cu părul săpat în volute, De Mercur cumpănit, nu de Geea, Căi lungi înapoi revolute; La conul acesta de seară, Când sufletul meu a căzut Şi cald, aplecatul tău scut Îl supse, ca pata de ceară,

lui Al. Rosetti Leagăn amar, săracii mei Bălceşti! Lut simplu, smălţuit ca şi o cană, Pe Topolog culcat nu mai boceşti Azi inima dintîi republicană. A lui! Căci athanasic au sunat Mii surle. Lespezi cască. Sar sigilii. Şi peste un

Cu maini invinetite de umblet lung prin ger Voi reintra in mine cand va veni declinul; Voi cobori sa caut, pierduta-ntr-un ungher, Firida unde arde cu foc nestins Divinul. Si flacarii voi spune: Fior al caldei firi, Joc viu ori

Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea Să sfarme zenitul, şi,-nnebunit, să bea, Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină. Nici valurile nopţii, nici umedă perdea De nouri nu-i goneşte imagina senină; De-un strălucit albastru

De-a lungul nepasarii acestei reci naturi, Spre nevazutul unde arpegii de fanfare Desfac in foi sonore o limpede chemare Vom merge in armura de fier, incinsi si duri. Ca nu cumva sub darza trufie ostaseasca Sa se adune umbra sau

Decebal Rasarind din Mures Pe ‘nspumat-I sarg Decebal avanta Goana-I inspre larg Valul care fuge Valul stie-un drum Tu, ce drum mai stii tu Decebal, de-acum Vuie surd pamantul… Nu sti tu, pamant, Unde mai goneste Un fugar infrant? Vajaie

Falangele acelei oboseli De alge dezlegate catre sud, A tamplei umbra din straine seri: Cu drumul meu, atunci, le-am mai vazut. La Düsseldorf, o cadra-n Bolkenstrasse In jilt adanc, Evreul Botezat. Si mainile, cascada unei rase, Infasurau carbunele uzat. “Stinse

O, veacul legiuise militar În litere ca turnul ţuguiate! Urzite căi, neverosimil var, Prin dimineaţa ierbii înmuiate. Spălări împrăştiate! Înnoiţi Arginturile mari botezătoare Şi inima călărilor – spuziţi De dreaptă ziua-aceasta suitoare. – Ei vor sălta, la drum cu Novalis,

Înalt în orga prismei cântăresc Un saturat de semn, poros infoliu. Ca fruntea vinului cotoarele roşesc, Dar soarele pe muchii curs – de doliu. Aproape. Ochii împietresc cruciş Din fila vibrătoare ca o tobă, Coroana literei, mărăciniş, Jos în lumină