Draga Mamei – George Coşbuc

I
Colo-n jos, în jos,
Este-un plop frumos,
Plop cu frunza plina,
Neted la trupina,
Cu crengi ratezate,
Spre pamânt plecate;
Iara lânga plop
Este-o casa noua
Cu feresti vro doua,
Casa sindilita
Mândru varuita,
Cu fata spre soare,
Cu ograda mare,
Cu porti ridicate,
Cu usi largi si late,
Si cu prag de fag.
Iar apoi pe prag,
Pe cel prag afara,
În amurg de seara
Lelea Fira sta,
Gheme depana,
Sfaturi însira
Pentru fata-sa.
C-asa-i daca are
Fira fata mare:
Mi-o tot sfadeste,
Caci fata iubeste
Si se prapadeste
Dup-un feciorel,
Si-apoi pentru el
Ea rabda ocara
Si-n casa si-afara
De s-a dus prin tara
Poveste si veste,
Si-apoi nu-i poveste,
Firei placea tare
Feciorul pe care
Fata-sa-l iubea,
Însa el n-avea
Averi gramadite,
N-avea casi si vite;
Fira deci fierbea
Si mi se ciudea,
Caci dânsa voia
Fata-i sa iubeasca
Pe-un fecior cu stare
Si cu vâlfa mare…
Tot asa si iara
Si-acum stând afara
Fira se ciudeste
Si mi se sfadeste;
Fata tort raschira,
Fuse pline-nfira
Si-nfirând ofteaza,
Jalnic lacrimeaza
Si lacrimând tace,
Caci n-are ce face.
Fira mi-o vedea
Si din cap dadea
Si din grai graia:
– “Fata, draga mea!
Nu stiu cum, nu-i bine,
Nu stiu ce-i cu tine,
Ca tot porti banat
De te râd prin sat,
Si porti jale-amara
De te râd prin tara!
Nu stiu ce-i cu tine
Ca deloc nu-i bine
Ca oftezi mereu,
Lacrimi versi din greu
Si tot gemi de suna,
Parca esti nebuna,
Si-apoi zile întregi
Tu tot vii si-alergi
Si-ti tot plângi norocul
Si nu-ti afli locul!
Nu stiu ce-as direge,
Ca sa-ti dai de lege
Si sa fii cuminte
Ca si mai-nainte!”
Fata raschira,
Mama depana
Si iar cuvânta:
– “Draga mamei, fata,
Nu fi suparata,
Nu tot suspina,
Nu tot lacrima,
Ca-mi faci gânduri grele,
De ma-omor cu ele!
Fii tu veseloasa,
Caci tu esti mireasa,
Ai mire, ca el,
Tras prin un inel –
Si el ti-a adus,
Dar eu nu ti-am spus,
La grumazi margele,
Pe deget inele,
Brâu si-ncingatori,
Zadie cu flori,
Naframi de matase
Toate-n aur trase,
Pe margini tivite,
Toate-ntraurite!”
Fata suspina,
Mama sta ce sta
Si iar cuvânta:
– “Draga mamei, fata,
Fii cuminte-odata
Si-ti alina plânsul,
Du-te dupa dânsul,
Caci gazdac e tare,
Multe mosii are;
Are vaci si boi,
Turme-ntregi de oi;
Are zece juguri
Si pe-atâtea pluguri.
Are vii de struguri;
Are-o casa nalta
Mândru ridicata
Casa sindilita
Mândru varuita!”
Ana suspina,
Fira sta ce sta
Si iar cuvânta:
– “Draga mamei, fata,
Fii cuminte-odata
Si-ti alina plânsul,
Du-te dupa dânsul,
Caci el e frumos
La cautatura
La scurtatura,
Nalt e de statura
Si-ndesat paseste
Si se potriveste –
Potriveste bine,
Draga mea, cu tine.
Lasa pe Ionel,
Nu gândi la el,
Caci sarac e tare
Si nici neamuri n-are
Si-i din vita rea –
Ce zici, draga mea?!”
Fata raschira,
Din greu rasufla
Si-apoi cuvânta:
– “Mama, orice-i face,
Unul numa-mi place,
Unul singurel:
Numai Ionel!
Alt fecior în lume
Nu-mi trebui si-anume
Io ti-o spun o data:
Decât maritata
Dupa alt fecior,
Mai bine ma-omor!
S-o stii, mama, bine
Asta de la mine!”
Fira greu râdea
Si se catranea
Si-apoi se rastea:
– “Fa dar cum vei face,
Fa precum îti place,
Fa de capul tau,
Cum vei sti mai rau!
Du-te unde vrei,
Pieri din ochii mei,
Pieri-mi dinainte,
Fata fara minte!…”
Iubea-si Fira fata,
Încât era gata
Pentru ea sa sara
Prin apa si para
Si d-aceea ea
De necaz plângea
Când mi se gândea,
Cum ca-i lucra fata
Cum nu lucra alta!
Si d-aceea sta
Si se cugeta
Si traia cu gândul
Zilele de-a rândul
Si-ntrebat-a finii
Si-a-ntrebat vecinii
Si-ntrebat-a fratii
Si-a-ntrebat cumnatii
Doar vor sti sa-i spuna
Vro povata buna.
Si-a umblat, umblat
Zile-ntregi prin sat
Si-a tot întrebat,
Dar i-au spus cumnatii,
Rudele si fratii
Si i-au spus vecinii,
Oamenii si finii
Sa nu-si bata gândul
Unde nu-i cu rândul,
Sa n-apuce codru,
Unde nu-i cu modru.
Însa Fira sta,
Sta si cugeta,
Mult se framânta
Si-ntrebat-a iara
Prin lume si tara
Si-a-ntrebat anume
Prin tara si lume
Pe la vrajitori
Si descântatori;
Pe la crai de mesteri,
Cari traiesc în pesteri
Si cari pot s-adune
Dragoste p-alune
Si pot munti sa-nsire
P-o sârma subtire,
Si pot face vraja
Si scot fier din glaja
Si din nea scot sânge
Si pot dealuri strânge,
Si ei strâng un munte
Pâna-l fac graunte!
Si-apoi vrajitorii
Si descântatorii
Bobi pe masa-ntins-au,
Pascalii deschis-au,
Bobi au însirat,
Stele-au numarat
Si raspuns au dat
Ca Fira sa puna
Sâmbure de-aluna
Si iarba nebuna
Mugure de paltin
Si iarba lui Tatin,
Aripa de-albina
Fir de rocoina,
Maduva de soc,
Fir de busuioc
Sa fiarba la foc
În apa curata
Bine strecurata
Pâní va aburi,
Pâní va clocoti,
Pâna ce vor fi
Ierbile-ncâlcite,
Arse si topite.
Iar apoi si-apoi
Fira le va scoate,
Le va pune toate
Într-o bandurica,
Într-o cârpa mica
Si-apoi le va duce
Unde-i drumul cruce
Si le va-ngropa
Si-n pamânt vor sta
Din zori pâna-n seara
Si pâna-n zori iara,
Farmecul sa piara,
Raul sa se stânga,
Vrajele sa strânga
Firicele coapte:
Ceasul rau de noapte;
Dragostea copilei,
Ceasul rau al zilei!
Si-apoi Fira-n zori
Pe la cântatori
Sa le scoata-afara,
Si-apoi de cu seara
Când se va culca,
Le va aseza
Sub perina sa –
Caci din vrajitura
Si din facatura
Ierbile topite
Vis îi vor trimite,
Visuri dulci si bune
Si-n vis îi vor spune,
Ce sa faca biata
Sa-si mântuie fata.
Fira-asa facea,
Ea la foc punea
Sâmbure de-aluna
Si iarba nebuna,
Mugure de paltin
Si iarba lui Tatin,
Aripa de-albina,
Fir de rocoina,
Maduva de soc,
Fir de busuioc
Si-apoi le fierbea
Pâna clocotea
Apa din ulcea,
Pâna se topea
Ierburile stoarse,
Apoi mi le scoase
Si le-a îngropat
Si le-a dezgropat
Si le-a asezat
Sub perina-n pat;
Apoi se culca
Si greu vis visa,
Vis de vrajitura,
Vis de facatura,
Vis bun de cu seara
Pentru jale-amara
Vis de miezul noptii
Pentru vraja mortii;
Vis de dimineata,
Vraja de viata.
III
Iar a doua zi,
Cât ce se trezi
Fira veseloasa
A iesit din casa
Si s-a dus prin sat
Si-apoi mi-a umblat
Pe la toti cumnatii
Si pe la toti fratii,
Pe la toti vecinii
Si pe la toti finii,
Si le-a spus curat
Visul ce-a visat,
Ca adica-n vis
O baba i-a zis,
Ca Fira pe fata
S-o prefaca moarta –
Si s-adune fini,
S-adune vecini
Si neamuri sa strânga
Pe fata s-o plânga
Si sa mi-o boceasca
Sa mi-o dauleasca,
Si sa mi se poarte
Chiar precum se port
Oamenii la mort.
Singur Ionel,
Numai singur el
Sa mi se prefaca
Ca nu-i suparat,
Nu-i înnegurat,
Sa umble râzând –
Caci Ana auzând
Glumele pe rând,
Se va necaji;
Si ea-l va urî,
Când va auzi,
Ca de râs o poarta,
Macar ca ea-i moarta.
Fratii si cumnatii,
Finii si vecinii,
Daca-mi oblicira
Ce vrea lelea Fira,
Mi se învoira,
Caci almintirea, zau,
N-aveau încatrau.
Lelea Fira-apoi
Dusu-mi-s-a dus
Cu capul pe sus
Pâna la Ionel
Si-a vorbit cu el,
Si mi-l mai sucea
Si mi-l amagea
Nu stiu ce-i spunea,
Destul ca-l facea
De mi se-nvoia
Sa râda de fata,
Macar ca ea-i moarta.
Si-apoi veseloasa
Fira-ntoarna-acasa
Si precum râdea
Neîncetat glumea
Si fetei zicea:
– “Draga mamei, fata,
Nu fi suparata,
Nu fi-nnegurata!
Caci am socotit,
Singura-am gândit,
Ca n-am facut bine
Ce-am facut cu tine,
N-am umblat pe cale
Si-n voile tale!
Dar de-acum te las
Sa faci cum îti place,
Fa dar ce vei face –
Placa-ti Ionel,
Daca-ti place el!
Dar el totusi nu-i
Chiar asa cum spui
Si el, cum vad bine,
Nu trage spre tine,
Caci te ocareste,
Te batjocoreste.
Nu te mai voieste.”
Ana-ngalbenea
Si din cap dadea;
Ma-sa iar zicea:
– “Dânsul, cum vad bine,
Nu trage spre tine,
Si-apoi daca vrei
Poti proba o data,
Draga mamei, fata:
Iatí te fa tu moarta
Si-ti voi pune eu
Giolgi pe-obrazul tau
Si-apoi se vor strânge
Rude si te-or plânge
Ca pe morti, caci ei
Moarta te-or gândi,
Si-apoi va veni
Si-al tau Ionel,
Iara daca el
Plânge dupa tine,
Atuncea vezi bine,
Ca el te iubeste
De se prapadeste,
Însa daca el
Nu va fi-ntristat,
Nice suparat,
Atunci nu te are
Draga, cum îti pare
T;ie, ca te are!”
Ana-ntâi râdea,
Caci bine stia,
Ca de-ar muri ea,
Ionel ar plânge
Pâna ce s-ar stânge.
Dar Fira din greu
Îi zicea mereu:
Ca Ionel glumeste
Însa n-o iubeste.
IV
Anei nu-i placea
Ma-sa ce zicea,
Deci se tot gândea,
Moarta se facea
Si mi se punea
P-o lavita lata
Mândru ridicata,
Iar Fira-i punea
La cap faclioare,
Faclii la picioare,
Giolgiul preste fata,
Cruce peste brata
Si-apoi Fira mea
Prin casa plângea
Si se daulea
Si iesea p-afara
Si-ntra-n casa iara
Tot cu jale-amara.
Clopote sunau,
Oameni s-adunau,
S-adunara finii
Si-au venit vecinii,
S-adunara fratii
Si-au venit cumnatii
Si-au venit nepotii
Suparati cu totii;
Care cum venea
Prin casa plângea
Si se daulea.
Ana-i asculta,
Se cutremura
Si mi se-nnora,
Caci vedea prin casa
Lacrimi cum se varsa
Si-auzea p-afara
Bocete amare –
Si biata copila
Se umplea de mila
Si era mai gata,
Era p-aci fata
Lumina s-o stânga,
Pânza sa o-nfrânga,
S-arate la lume,
Ca nu-i moarta-anume,
S-arate la tara,
Ca ea-i vie iara.
Dar pre când voia
Giolgiu-a sfâsia
Iata – vai de ea –
Ionel venea!
Fira veseloasa
Cât ce-l vede-n casa,
Prinde-a suspina,
Prinde-a lacrima,
Prinde-n gura mare
Sa geama mai tare.
Însa cum plângea
Inima-i râdea:
Dinafara plânsul
La inima râsul,
Pe limba suspinul
Sub limba veninul.
Ana tremura,
Fira cuvânta,
– “Vezi draguta ta?!
Doamne, Doamne, ea
Pâna ce traia
Cât te mai iubea
Si te mai dorea!
Si mi-a spus anume,
Ca nu-i trebíe-n lume
Numai el si el
Singur Ionel!
Iar când îi spuneam
Si-n gluma ziceam,
Ca mie nu-mi place
Cum vrea si cum face,
Atunci biata fata
Umbla suparata
Si plângea mereu
Suspinând din greu;
O, scumpa mea floare,
Raza mea din soare!
Ce-am facut cu tine
Nu mai faca nime
Si ce-am facut eu,
Ierte-mi Dumnezeu!”
Atunci Ionel,
Dalbul feciorel,
De Fira-nvatat
Mai întâi zâmbea,
Mai apoi râdea
Si glumind graia:
– “Multe se vorbira,
Multe, lele Fira,
Dar adevarate
Nu-s în lume toate!
Auzit-am eu
Povestind mereu,
Ca Ana ma place
Încât moartea-si face
Si ca ma iubeste
De se prapadeste!
Ci nu-i drept, caci ea
De mine fugea
Si ma ocolea
Si nu-ngaduia
Sa vorbesc cu ea!
Caci asa zicea,
Ca io-s sarac tare,
Om fara de stare –
Nu-i de casa mea
Si eu nu-s de ea!…”
Ionel zicea
Însa cum zicea
El îngalbenea
Si rau îi parea,
Ca-a vorbit minciuna,
N-a zis vorba buna,
Si-i venea sa zica,
Ca n-a zis nimica
Precum trebuia,
Si-i venea, venea
Lumini sa le stânga,
Pânza sa o frânga,
Fesnici sa dumice,
P-Ana s-o ridice
S-o puna-n picioare
Si apoi sa joare
Ca fata nu-i moarta
Farí Fira o poarta
De ocara-n tara
Si la sat de-ocara!
Si sa joare-apoi,
Ca el cum vorbise
Fira-l amagise.
Dar pre cât el sta
Si se framânta,
Lelea Fira-l scoase
Greu plângând din casa.
Iar daca se-ntoarse
Fira iar în casa,
Dusu-mi-s-a-ndata
La draga ei fata
Si râdea, râdea
Si din grai graia:
– “Vezi! Dragutul tau
Te-a vorbit de rau
Si te ocaraste!
Crezi ca te iubeste?”
Dar Ana tacea,
Deci Fira mergea
Si mi-o dezvalea,
Giolgiul ridicat-a,
Dar si-acuma fata
Tot tacea, tacea,
Fira mi-o privea
Si cum o privea,
Fata-i înnegrea
Si-mi înalbastrea.
Alba se facea;
Inima-i batea,
Ochii-i se-nvârtea,
Creierii-i fierbea
Caci Fira privea:
Ruga alba rupta,
Fata fetei supta –
Doi bujori tânjiti,
Doi ochi vestejiti, –
Doua flori palite,
Buze-nalbastrite –
Carunjea brumata
Ana, fata moarta!
Si când mi-o vedea
Fira – vai de ea,
Jos pe loc cadea
Si plângea, plângea
Cât de jale-amara
Inima sa-i sara:
Iar dupa ce finii,
Fratii si vecinii
La dânsa-alergara
Si mi-o ridicara,
Ea strângea în brata
Trupul fara viata
Si cu-amor gemea
Si cu-amor zicea:
– “Bujorel, bujor,
Inima de dor,
Scumpe bujorele,
Inima cu jele,
Cât te-am iubit eu
Sufletelul meu!
Te-am iubit pe tine
Mai mult ca pe mine,
Pentru-al tau noroc
As fi mers prin foc,
As fi mers în tara
Si din lume-afara!
Vai, de-aceea eu
Te-am sfadit mereu,
Ca sa nu iubesti
Pe cine voiesti –
Ci s-asculti pe mine
Ca eu îti vreu bine
Sa te dau departe
Dupa om de carte;
O, de-ar fi sa fie
Sa fii iarasi vie,
Cum te-as asculta,
Pe brat te-as purta
Si te-as marita
Dupa placul tau…
Ierte-mi Dumnezeu!
Blastamat sa fie
Ceasul de urgie,
Care m-a-ndemnat
Sa alerg prin sat
Si s-alerg prin tara
Pe la vrajitori
Si descântatori!
Blastamati sa fie
Finii si cumnatii,
Cumetrii si fratii,
Ca nu ma oprira,
Nu-mi desfatuira
Vrajul de cu zori
Pentru ca sa mori!”
Si Fira, sarmana,
Plânge dupa Ana
Si plângea, plângea,
Mâinile-si frângea,
Caci asa mult, biata,
Îsi iubise fata!
V
Iar a treia zi
Clopotele grele
Rasunau cu jele
Si preotii cântau,
Oameni s-adunau,
Pe-Ana o-ngropau.
Fira suparata
Neagra si sfarmata
Pasea-ncetinel
Dupa salasel,
Iar pre lânga ea,
Ionel mergea
Negru si sfarmat,
Ars de suparat.
Ei precum mergeau
Nimic nu ziceau
Nu se dauleau
Caci nu mai puteau;
Iar când fuse-aproape
Pe moarta s-o-ngroape,
Fira mi se-ntinse
Si de mâna prinse
Pe bietul Ionel
Si-a privit la el
Cu durere grea
Si din greu gemea
Si cu-amar zicea:
– “Blastamat sa fie
Pe veac de vecie
Blastamat de nori,
De iarba si flori,
Blastamat de luna
Si de vreme buna,
Blastamat de soare,
Blastamat de mare,
De vazduh si zare
Acel om, pe care
Mi-l împinge firea
Sa strice iubirea
Cea nevinovata
De fecior si fata;
Si pâna-n vecie
Blastamate fie
Mamele cari fac
Farmece de leac
Pentru dragosti rele;
Blastamate-s ele,
Blastamate fie –
Lumea sa le stie,
Sa le stie bine,
Cum ma stií pe mine!”
Si zicând asa
Ea mi se pleca,
T;arna-n mâini lua
Si mi-o arunca
Preste fata-sa:
– “Dormi, draga mea fata,
Cum dormeai odata
Dulce leganata,
Dormi dar, si ma iarta,
Iar tu, lonele,
Floarea zilei mele,
Tu, sufletul meu,
Daca n-am stiut eu
Sa te pretuiesc
Pâna ce traia
Scumpa fata-mea –
De-acuma voi sti,
Te voi pretui!
Tu vei fi al meu,
Caci asa o vreu,
Sa traiesti la mine,
Ca sa-ti fie bine.
Sa-mi tii loc de fiu
Pâna vei fi viu!”
Si ea cum zicea,
Spre mormânt privea.
Lacrimi îi venea,
Dulce cuprindea
Pe Ionel, bietul, –
Si-ncetul, cu-ncetul
Fruntea ea-si pleca,
Fruntea-i asuda,
Lung îmi rasufla,
Nemiscata sta. –
Iara Ionel
O tinea spre el,
O tinea duios
Sa nu caza jos –
Lung el mi-o tinea,
Însa când privea,
lonel vedea,
Cum ca-n brat el poarta
Vai, pe Fira – moarta!