Eminescu ultim – Nichita Stănescu

Peşteră absorbitoare,
Cerc absorbitor de punct,
Corn de melc care nu doare,
Suntul resorbit în sunt.

Tu, lumină alergândă
Reîntorcându-te acasă
Bruscă devenind flămândă
Rechemându-şi iar mireasă.

Ah, suavă recădere
A cuvântului în sine.
Cercuri , cercuri de tăcere
Absorbind în ea divine
Sensuri, sensuri , înţelesuri,
Îngustându-se în unghi,
Smulgere spre înapoi,
Frig al ninsorii rechemat în nori,
Urlet şi rechemare,
Tu!