Sonet – George Bacovia
E-o noapte uda, grea, te-neci afara. Prin ceata - obosite, rosii, fara zare - Ard, afumate, triste felinare Ca într-o crîsma umeda, murdara. Prin mahalali mai neagra noaptea pare... Sivoaie-n case triste inundara - S-auzi tusind o tusa-n sec, amara - Prin ziduri vechi ce stau în darîmare. Ca Edgar Poe ma reîntorc spre casa, Ori ca Verlaine, topit de bautura - Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa. Apoi, cu pasi de-o nostima masura, Prin întunerec bîjbîiesc prin casa, Si cad, recad, si nu mai tac din gura.
Pământul – Lucian Blaga
Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu. Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu. Tăcere apăsătoare stăpânea pământul şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund. N-avea să-mi spună nimic pământul? Tot pământu-acesta neindurător de larg şi-ucigător de mut, nimic? Ca să-l aud mai bine mi-am lipit de glii urechea - indoielnic şi supus - şi pe sub glii ţi-am auzit a inimei bătaie zgomotoasă. Pământul răspundea.
Mai am un singur dor – Mihai Eminescu
Mai am un singur dor: În liniştea serii Să mă lăsaţi să mor La marginea mării; Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am un cer senin. Nu-mi trebuie flamuri, Nu voi sicriu bogat, Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri. Şi nime-n urma mea Nu-mi plângă la creştet, Doar toamna glas să dea Frunzişului veşted. Pe când cu zgomot cad Izvoarele-ntruna, Alunece luna Prin vârfuri lungi de brad. Pătrunză talanga Al serii rece vânt, Deasupră-mi teiul sfânt Să-şi scuture creanga. Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte. Luceferi, ce răsar Din umbră de cetini, Fiindu-mi prieteni, O să-mi zâmbească iar. Va geme de patemi Al mării aspru cânt... Ci eu voi fi pământ În singurătate-mi.
Eu ştiu că mă iubeşti… – Victor Eftimiu
Eu ştiu că mă iubeşti, frumoaso, De ce-mi trimiţi surâsuri reci? Ah, nepăsarea asta las-o De nu vrei să mă pierzi pe veci. De vrei o viaţă să te-ascult Arată-ţi dragostea întreagă : Cu cât mă vei iubi mai mult, Cu-atâta îmi vei fi mai dragă !
Cântec în doi – Lucian Blaga
Şi vine toamna iar' ca dup-un psalm aminul. Doi suntem gata să gustăm cu miere-amestecat veninul. Doi suntem gata s-ajutăm brinduşile ardorii să înflorească iar' în noi şi-n toamna-aceasta de apoi. Doi suntem, când cu umbra lor ne împresoară-n lume norii. Ce gânduri are soarele cu noi -- nu stim, dar suntem doi.
Noaptea – Vasile Alecsandri
Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă, Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă, Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori, Scuturând din a lui poale lungi şi repezi meteori. Pe un deal în depărtare un foc tainic străluceşte Ca un ochi roş de balaur care-adoarme şi clipeşte. Sunt păstori în şezătoare sau vro ceată de voinici? E vro tabără de care sau un rond de tricolici? Către munţi prin întuneric un lung bucium se aude. El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude, Când din culme-n culme noaptea buciumele răsunau Şi la lupte sângeroase pe români îi deşteptau. Acum însă viaţa-i lină; ţara doarme-n nepăsare! Când şi când, un câine latră la o umbră ce-i apare, Şi-ntr-o baltă mii de broaşte în lung hor orăcăiesc, Holbând ochii cu ţintire la luceafărul ceresc!
Nod 1 – Nichita Stănescu
Gemea şi urla şi mârâia cu gât de lebădă întins, gemea şi urla şi mârâia lupul întins prin prima ninsoare. De ce gemi, de ce urli, de ce mârâi, de ce striveşti sub tine florile albe de zăpadă tu, care ai gât de lebădă, lupule, care stai întins pe prima ninsoare şi urli şi gemi şi mârâi... Pleacă, mi-a zis el, du-te de lângă mine mi-a zis el, alungă-te, mi-a zis el! Şi m-am dus şi am plecat şi m-am alungat şi am lăsat singur pe lup pe lupul cu gât de lebădă pe lupul care striga şi mârâia, plin de fulgi de zăpadă, întins pe prima ninsoare.
Din lyra spartă – Mihai Eminescu
Din lira spartă a mea cântare Zboar-amorțită, un glas de vânt, Să se oprească tânguitoare Pe un mormânt! Oare femeia, pe care mie Dumnezeu sântul o-a destinat, În patu-acela de cununie S-a-nfășurat? O caut, gându-mi și-o-nchipuiește, Dar n-am văzut-o de când eu sunt... Oare amorul ce îmi zâmbește E în mormânt?
Nedreptate – Nichita Stănescu
De ce sa auzim si de ce sa avem urechi pentru auz? Atât de pacatosi sa fim noi încât sa fim nevoiti sa avem sperante, pentru frumusete si pentru duiosie, ochi si pentru alergare, picioare? Atât de nefericiti sa fim noi încât sa trebuiasca sa ne iubim. Atât de nestabili sa fim noi încât sa trebuiasca sa ne prelungim prin nastere tristetea noastra urâta si dragostea noastra înfrigurata?
Sania – Vasile Alecsandri
Zi cu soare, ger cu stele!... Hai, iubită, la primblare. Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare; Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strâmtă pentru doi... Tu zâmbeşti?... Zâmbirea-ţi zice că e bună pentru noi. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania uşoară care lasă urme albe. Surugiul chiuieşte; caii zboară ca doi zmei Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei. Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare Se văd insule de codri, s-aud câini la vânătoare, Iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar Saltă-o veveriţă mică pe o creangă de stejar. Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie; Crengile-aninate-n cale ning steluţe şi se-ndoaie. Iată-o gingaşă mlădită cu şirag de mărţişori... Tu o rupi?... Ea te stropeşte cu fulgi albi răcoritori.
Lacrimile – Lucian Blaga
Când izgonit din cuibul veşniciei întâiul om trecea uimit şi-ngândurat prin codri ori pe câmpuri, îl chinuiau mustrându-l lumina, zarea,norii - şi din orice floare îl săgeta c-o amintire paradisul - şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă. Odată istovit de-albastrul prea senin al primăverii, cu suflet de copil întâiul om căzu cu faţa-n pulberea pământului: „Stăpân, ia-mi vederea, ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii cu-n giulgiu, să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici norii, căci vezi - lumina lor mă doare.” Şi-atuncia Milostivul într-o clipă de-ndurare îi dete lacrimile.
Pasăre dormind – Nichita Stănescu
Doarme, Doamne, pasărea tăvălindu-şi aripa sub ea, numai sub ea sub ea, numai sub ea... Plouă nori, plouă de somn, vis de beizade, de Domn Pasăre dormind, pasăre mâncată, mistuită, fluturată. Pe zăpadă ce se vede? O umbră de frunză verde.
Ceas – Lucian Blaga
Târziu, pe la ceasul amărăciunii, când am văzut că-n zadar cuvintele toate mi le-am rostit, că până la tine-nţelesul lor n-a mai ajuns, în noapte-am ieşit. Crezusem, vai, cu tărie că niciodată sfârşit nu va fi. Ţi-am spus uneori: ia sfatul vestalelor, dacă flacăra vrei s-o-ntreţii. Ţi-am zis alte dăţi: vezi tu jăratecul, truda din vatră? Din fumul albastru ce iese mereu cerul se ţese. Bănuiesc că ai stat încă mult timp la masă, în jale cu capul în mîini, cu privirea pierdută-n ocoalele tale de vis. Bănuiesc că nici astăzi nu-ţi este uşor în cetatea cu punţile trase. Pentru ca vinul lăsat printre cele rămase nimeni să-l bea, toarnă cenuşă-n ulcior.
Pastel II – George Bacovia
- Adio, pică frunza Și-i galbenă ca tine, - Rămâi, și nu mai plânge, Și uită-mă pe mine. Și s-a pornit iubita Și s-a pierdut in zare – Iar eu în golul toamnei Chemam în aiurare… - Mai stai de mă alintă Cu mâna ta cea mică, Și spune-mi de ce-i toamna Și frunza de ce pică.…
Întrebări către o stea – Lucian Blaga
Stea care subt carul cel mare abia licăreşti nedumerită-ntre şapte lumini, a cui stea eşti? Eşti steaua lui Verde-mpărat - duhul nemântuit? Ce sărbătoare scuteşti? Ce ceas împlinit? Aperi un mare mormânt, sau vreo apă vindecătoare? Păzeşti un norod, o cetate, sau numai o floare? Peste ce suflet, peste ce sfinte recolte veghezi mistuită subt vinete bolte? De eşti a mea, păzindu-mi anul şi vatra, n-aruncă nimenea după tine cu piatra?
Broaştele – George Topîrceanu
Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă. Buchetele de trestii dormeau cu foşnet lin. Era o lună plină în fiecare baltă, Şi-n fiecare undă o piatră de rubin. Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă Când i-a-nchegat în tremur lumina unui val, Păreau luceferi galbeni, căzuţi adânc în apă Să-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal. Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii, Iar papura, mişcată în treacăt de zefiri, Nălţa mănunchi în aer tremurătoare săbii, Prin pânza de lumină a undelor subţiri. Şi broaştele semeţe cântau cu glasuri multe Pe când, din înălţime, privindu-şi faţa-n lac, Un nour singuratic stătea uimit s-asculte Cum bat ca toaca toate şi-o clipă toate tac. Se ridicau departe prelungi bătăi din palme Şi note-adânci de flaut ieşeau de jos, din stuh. Părea că lapidează tăcerea nopţii calme O grindină de note zvârlite în văzduh. Şi cum deasupra apei s-amestecau întruna Umplând singurătatea de freamăt viu, părea Că toate laolaltă apostrofează luna. Că fiecare broască se ceartă cu o stea. Erau ocări în larma lunaticei orchestre Şi rugă arzătoare în tainicul ei zvon. Spuneau Nemărginirii durerile terestre Cu imnul lor zadarnic, solemn şi monoton... Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară, Sub cerul vast al nopţii cu ele-am retrăit O noapte luminoasă din era terţiară. Nefericit şi singur ca primul troglodit.
Și totuși… – Nichita Stănescu
Și totuși asta rămâne cel mai important, vechiul copac pe care l-au mai văzut și alții femeia dintâi, pe care-au mai iubit-o și alții, piatra dintâi, pe care-au mai împietrit-o și alții.. Și totuși asta rămâne cel mai important, că nu te mai poți întoarce, pentru ca te-au întors alții, mereu alții și alții și alții, încat "tu" nu îl mai recunoaște pe "tu", și trec unul pe lângă altul, amestecându-se cu alții...
Ninge – George Bacovia
Când iar începe-a ninge Mă simt de-un dor cuprins. Mă văd, pe-un drum, departe, Mergând, încet, şi nins. Sub streşină, cerdacul Se-ntunecă mâhnit; Stă rezemată-o fată De stâlpu-nzăpădit.
Respirări I – Nichita Stănescu
Si totusi ce este munca? De ce a ara e munca? De ce a gandi e munca? De ce a spera sperare e munca? De ce a visa visare e munca? De ce a cladi cladire e munca? Poate ca a venit vremea sa fim cu totii talentati.(...) Adolescenti, voi visatori care va pregatiti de munca spre a va justifica faptul ca sunteti, va reamintesc vorba gandita cu ganduri de romanticul sculptor Rodin care zicea cu indreptatire ca a avea talent inseamna sa-ti faca placere ceea ce muncesti.Toate acestea sunt un cantec gandit si muncit, pe care il dedic muncii care naste ganduri. Numai munca naste idei. (din "A ara arare, a gandi gandire")
Sete – Nichita Stănescu
Se dizolvă în mine, încet, chipul tău de piatră solubilă o, tu, dansând un menuet, pururea nubilă. Mă vor bea cândva, zeii şi vor simţi în mine gustul tău, cândva, când întomna-se-vor teii de sete şi de rău. Dar încă mai ninge, încă mai ninge cu tine în mine rămân îngheţat ...suavă meninge şi somn tulburat.
Ars poetica (2) – Nichita Stănescu
Lui Eugen Simion Tată vitreg sunt poeziei şi văr prin alianţă cu steaua polară. Nenorocitul de mine ca un plebeu am intrat în această nobilă familie, ca un ins din afară, ca un meteorit fără substanţe organice în pântec, nedemonstrând nimic, nici că viaţa a venit de altunde, nici că s-a născut la faţa locului. Ah, sunt un vitreg, şi pe deasupra fără de doi. Un străin faţă de unu Un străin de unu Un străin al unului...
Nod 12 – Nichita Stănescu
Cum știți cu toții, căzusem de pe cal,- și nemișcat stăteam în iarbă șiroind a sânge, când nimfa pură ce nu știe-a plânge trecu pe lângă mine. - Ce-i ochiul ăla care l-ai deschis pe piept, privești cu el spre roșu de e atât de roșu? -Pleacă, târfă de zei, eu i-am strigat, e-o simplă rană de soldat! -Mă duc dacă vorbești atât de rău cu mine, - și totuși, măi soldatule, de fapt, de fapt, soldatule, la ce te uiți cu ochiul ăla roșu, plin de sângerisme?
Schimbarea la faţă – Nichita Stănescu
Am schimbat naşterea pe moarte În rest am rămas de tot sărac. M-a izbit cu aripa un înger şi am devenit rege, pe un tron în prăbuşire. Nu ştiu ce înseamnă cinci, nu ştiu ce înseamnă patru în genere nu ştiu nimic, dar mărturisesc că mi-e strâmtă coroana, prieteni, ca un orizont îmi sunt tâmplele, ca o stea sau ca un glonţ îmi este coroana, de-a dreptul în frunte.
Gelozie – George Topîrceanu
Daca nu ne-am fi-ntilnit (Absolut din întâmplare), Tu pe altul oarecare Tot asa l-ai fi iubit. Daca nu-ti iesam în drum Ai fi dat cu bucurie Altuia strain, nu mie, Mingaierile de-acum. Ai avea si vreun copil Care, poate (idiotul!), Ar fi semanat în totul Cu-acel tata imbecil. Si asa... ce lucru mare Ca-ntr-o zi ne-am intilnit Si ca-s foarte fericit, -- Absolut din întâmplare!
Dioptrie – Ion Barbu
Înalt în orga prismei cântăresc Un saturat de semn, poros infoliu. Ca fruntea vinului cotoarele roşesc, Dar soarele pe muchii curs - de doliu. Aproape. Ochii împietresc cruciş Din fila vibrătoare ca o tobă, Coroana literei, mărăciniş, Jos în lumină tunsă, grea, de sobă. Odaie, îndoire-n slabul vis! - Deretecată trece, de-o mătuşe - Gunoiul tras în conuri, lagăr scris, Adeverire zilei - prin cenuşe.
Care-i amorul meu în astă lume – Mihai Eminescu
Care-i amorul meu în astă lume: Este-al bravurei coiful de aramă, Sau al mărirei aspru rece nume? Sau este claustrul cernit, ce cheamă Cu-a lui icoane sânte-ngălbenite, Cu clopotu-i vestind a morții dramă? Sau este chipul blând unei iubite, Ce, dulce, pură, sântă și frumoasă, Să-mi facă zile albe, - ore-aurite? O văd adesa steauă radioasă 'N-oglinda sufletului meu o zeie Ș-a ei privire-asupra mea se lasă: De înger suflet, chipul de femeie; În visul vieții ei ea sfânt surâde Și mă-namor de-oricare-a ei idee, Când lumea-amar de visu-acesta râde: Nu e femeia ce crezi tu, nebune, Și chipul care inima-ți l-închide Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune Unde e îngerul cu-aripi senine, A sufletului meu scumpă minune? Ea n-a fost niciodată... doar în tine De-a fost vrodată ea, de mult e moartă, Astfel de chip o dată-n lume vine. Dar de nu e, mângâie-ți a ta soartă Crede: că ea dodată cu-a ta fire Trecut-a-n lume-a ceriurilor poartă, Dar înainte de-a-i-ntâlni privirea, Ea a murit și-a ei ființă bună E colb în lume, umbră în gândire! De-aceea-n înstelate nopți cu lună, Pasu-ți îndreaptă, cată cimitirul Și un mormânt ți-alege, ți-ncunună, Încoardă-ți lira scumpă, iară mirul Al vorbelor iubirei tu îl varsă Pe-acel mormânt ce-l înverzește pirul Și zi: Dormi dusă, inima mea arsă.
Fabule pentru copii – George Topîrceanu
Bivolul şi coţofana Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros, Se plimba o coţofană Când în sus şi când în jos. Un căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc: - Ah, ce mare dobitoc! Nu-l credeam aşa de prost Să ia-n spate pe oricine... Ia stai, frate, că e rost Să mă plimbe şi pe mine! Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt, Se piteşte la pământ Şi de-odată - zdup! - îi sare Bivolului în spinare... Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit. Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit, Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, şi-apoi Să-l răstoarne, Să-l ia-n coarne Şi cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanţă în trifoi. - Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort? Coţofana, treacă-meargă, pe spinare o suport Că mă apără de muşte, de ţânţari şi de tăuni Şi de alte spurcăciuni... Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poţi să-mi faci? Nu mi-ar fi ruşine mie de viţei şi de malaci, Bivol mare şi puternic, gospodar cu greutate, Să te port degeaba-n spate?... Întrebare şi răspuns Rumegând cocenii de pe lângă jug, S-a-ntrebat odată boul de la plug: - Doamne, pe când alţii huzuresc mereu, Pentru ce eu singur să muncesc din greu?... La-ntrebarea asta, un prelung ecou I-a răspuns din slavă: - Pentru că eşti bou... Boierul şi argatul Un boier, călare pe-o frumoasă iapă, Trebuind să treacă într-un loc o apă Peste-o punte-ngustă - şi fiind grăbit, Şi-a chemat argatul şi i-a poruncit: - Ia-mi în spate iapa Şi mi-o trece apa! - Nu pot, zise omul lăsând nasu-n jos. - Hm! făcu boierul foarte mânios: Leneşul la toate Zice că nu poate... Leul deghizat Leul s-a-mbrăcat odată Într-o piele de măgar, Să colinde ţara toată Din hotar până-n hotar, Ca să vadă cum se poartă lupii (marii dregători) Cu noroadele-i blajine de supuşi rumegători. Deci, trecând el într-o seară la o margine de crâng Ca un biet măgar nătâng, Nişte lupi, cum îl văzură, se reped la el pe loc Şi-ntr-o clipă îl înşfacă, grămădindu-l la mijloc. - Staţi, mişeilor! Ajunge, - că vă rup în dinţi acuşi! (Strigă leul, apărându-şi pielea cea adevărată.) Astfel vă purtaţi voi oare cu iubiţii mei supuşi?... Lupii, cunoscându-i glasul, îndărăt s-au tras pe dată, Şi de frică se făcură mici, ca nişte căţeluşi. - O, măria-ta! Iertare! Zise cel mai diplomat, - Semănai aşa de tare C-un măgar adevărat!...
Noi şi pământul – Lucian Blaga
Atâtea stele cad în noaptea asta. Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pământul şi suflă peste-o iască năprasnic să-l aprindă. În noaptea asta-n care cad atâtea stele, tânărul său trup de vrăjitoare-mi arde-n braţe ca-n flăcările unui rug. Nebun, ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind, ca să-ţi topesc zăpada umerilor goi, şi ca să-ţi sorb, flămând să-ţi mistui puterea, sângele, mândria, primăvara, totul. În zori când ziua va aprinde noaptea, Când scrumul nopţii o să piara dus de-un vânt spre-apus, în zori de zi aş vrea să fim şi noi cenuşa, noi şi - pământul.
Nod 31 – Nichita Stănescu
Ce simte peștele spintecat, ce simte căprioara împușcată, ce simte boul la tăiere tăiat, ce simte piatra sfărâmată, ce simte musca tercită, ce simte șarpele în două, ce simte iarba veștejită, ce simte floarea ruptă, ce simte puiul fiert, ce simte oul răscopt, ce simte stejarul retezat, ce simte trădătorul decapitat, e lumina văzută. din volumul Noduri și Semne
La mormântul lui Baudelaire – Nichita Stănescu
Trec pietrele, măreţ cadavru, rămas cu ploile în unghi! Mai neizbit, las trupul meu acesta la gândul tău să-ncline un genunchi. Rup floarea transformată în paianjen, şi-o las pe tâmplă să-mi alerge suplă, şi îţi întind privirea mea cea fixă de din orbită să mi-o bei ca dintr-o cupă. Prea obosit din naştere, acuma comunici osteneala despuiată a orei de februarie, cu ploaie de stâncă subţiată şi de piatră. Baudelaire, idee masculină a zonelor neutre de neant, mişcare iute în mişcarea alcalină, virus ce eşti al sângelui gigant, vărsat de mari, poeţii lumii, care alcătuită-a fost să fie din capete cu trunchi şi membre de-o gingaşă anatomie, limb, tu, pervers şi fără semn al nemişcării dom de oase! Las un genunchi în unghi solemn în centrul unei ţări ploioase.
Sus inima – George Coşbuc
Avem o mândră ţară - Prin timpi de jale-amară Strămoşii se luptară S-o scape de stăpâni. Azi singur noi, românii Suntem în ea stăpânii, Sus inima, români! O lege-avem străbună - Prin veacuri de furtună Ea n-a putut s-apună Strivită de păgâni. Ne-a fost Cel-Sfânt tărie Şi-n veci o să ne fie: Sus inima, români! În ţara românească De-a pururi să trăiască Credinţa strămoşească Şi graiul din bătrâni. Spre Domnul ţării gândul De-a pururi noi avându-l, Sus inima, români!
Atena – Nichita Stănescu
Ea nu avea trup, ceea ce-i ţinea loc de trup era asemenea unui corn de melc. Numai un drum dacă i-ar fi atins talpa, de îndată trupul i s-ar fi retras în sine, or s-ar fi ascuns, ca un luptător încolţit de săgeţi, sub propria lui tâmplă, ca un scut de os înflorit cu ghirlandele pletelor. N-ar fi putut să calce decât pe nori, de aceea, ea nu se arăta niciodată pe timp senin. O singură dată şi-a pierdut urmele, dar şi atunci, ele au căzut atât de adânc încât au devenit zid de cetate.
Nod 6 – Nichita Stănescu
Mi-aduc aminte, căzusem de pe cal, și stam în iarbă înroșit, ca o făptură de oval și de furnici călătorit. Durerea mea era un principat, o țară putredă, nevorbitoare, fostul meu ochi era palat, inima mea, un negru soare. Mi-aduc aminte, căzusem de pe cal când tu ai zis de mine că mă renaști din nou regal, și în dureri divine, - și-mi dai din nou aceeași stea, și-același cal mi-l dai din nou, din nou o să mă urci pe șea, cuvânt făcându-mă, ecou. Noduri și semne ( 1982 )
În seara de Crăciun – George Coşbuc
Afara ninge linistit, In casa arde focul; Iar noi pe langa mama stand, Demult uitaram jocul. E noapte, patul e facut, Dar cine sa se culce? Cand mama spune de Iisus Cu glasul rar si dulce. Cum s-a nascut Hristos in frig, In ieslea cea saraca, Cum boul peste el sufla Caldura ca sa-i faca. Cum au venit la ieslea lui Pastorii de la stana Si ingerii cantand din cer, Cu flori de mar in mana.
Confesiune – Nichita Stănescu
De ce să stea îngerul cu aripile la gură înghesuit şi plângând în capul meu mai bine spargeţi-mi ţeasta murîndu-mă, să zboare din sinele meu El să-şi desfacă, plăpând aripile când încearcă să zboare eliberat de coajă de piele de oase a fiinţei mele când moare să trăiască zburând, să mor murind.
Eterna pace – Mihai Eminescu
Viața noastră e viața spumei Și totuși, de-ar seca din fundu-i mare, O altă mare-ar face lacrimi lumei. Precum uitarea-i a durerii moarte Astfel și moartea e uitarea vieții Spre-a răsăsri din nou la altă soarte. Da, e-o dorință mare, fără nume, Pe care-n tot adâncul o cuprinde Bătrânul haos născător de lume. Atâtea lumi care rotesc în haos Cu zborul lor măsurător de vreme, În veci pe cale, neaflând repaos. Astfel tot trec, ca și un roi e trece, Și-n a lor fugă fierb și se-nfierbântă, Plutind în veci prin universul rece. Astfel e timpul, care lung străbate Prin mii de veacuri, stăpânind în silă, Născând și ucizând în lume toate. Astfel e spațiu fără fund și fine, Iar din încrucișarea – amundurora, Născând mișcare, s-au născut lumine. Căci timpu-i tatăl, iar genunnea-i mama, Ia fiuel e mișcarea, e amorul, E foc aprins ce arde pân-acuma. Astfel rotind se-nvârt în jur de soare, Pe când el însuși cu ele împreună O lată clină-n veci o să doboare. Din trei mișcări mișcarea lor se-adună, Cu toți în jos, toți împrejur de sine, Toți împrejurul altor fac cunună Și-astfel din noapte s-a-nchegat lumine, Căci prin mișcare s-au aprins cu toate, Prin neodihnă ceru-ntreg se ține. Și cine știi când ceasul lor va bate Și cele trei inele s-or desface Din a mișcării sfântă trinitate. Și peste toți s-o-ntinde –eterna pace. [1882]
Împotriva nu ştiu cui – Nichita Stănescu
Îngeri nefericitisi trişti care-mi explodaţi în vedere sângele vostru aerian cum simunul. Voi, care mă smulgeti dintr-o tăcere făcându-mă din bun nebun, nu mă mai înlocuiţi, voi sânge, cum rază dintr-o stea ce nu există. Din nou voi râdeţi precând mama mea iar plânge tristă, - eu nu sunt voi, eu nu sunt voi, eu nu sunt voi şi nici privirea unui ochi de zeu nu sunt. Lăsaţi-mă să fiu ce sunt, - noroi pe globul de pământ. Nu mai dormiţi în mine voi, - lăsaţi-mă.
Cântec de lume – Nichita Stănescu
Toată frunza-mi zice lotru c-am furat un ram din codru... Câmpu-i nins şi tot mi-aş duce dorurile-n el, năuce, dară nopţile-nstelate i le ţine lui pe toate. Tot aş sta şi tot mi-i modru. Înserarea-mi zice lotru, seară confundată-n moină, c-am furat din ea o doină ce-am cântat-o în neştire... Numai mândra-mi zice mire... ...dar la capul dragei mele, plop îş urcă frunza-n stele vântul de-l îngână-n ramuri, plopul alb cu noaptea-n ramuri.
Pe un pod de farmec – Nichita Stănescu
Pe un pod de farmec adesea am trecut întins între o frunză şi adierea ei aproape balerin pe cântecul tăcut un fel de doi legând pe unul cu un trei. Adeseori eu am trecut pe podul drept de nevăzut în trista lui lumină legând nebunul timp de veacul înţelept cu miros de sulcină. Şi-adesea am rămas pe podul cel curbat al sunetului lung de rază pe care un luceafăr ne-ntrebat răspunse-n somnul tău vorbire trează. Şi-adeseori lung trupul meu mi-l pun ca pe un pod din naştere spre moarte pe care tandru mersul tău cel brun îl calcă mai departe spre mai departele alt pod ce leagă sinele de sine sudul de nord în limpezime. Un curcubeu de poduri simt că sunt.
De ce să mori tu? – Mihai Eminescu
Tu nu ești frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond Când se lasă cu dulceață peste pieptu-ți ce suspină, Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină. Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond. Astfel treci și tu prin lume... ca un basmu de proroc! Ești săracă dar bogată, ești mâhnită dar senină! Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poți oare fi de vină Dacă fața ți-e urâtă, pe când anii-ți sunt de foc. Când ai ști tu cât simțirea-ți și privirea-nduioșată Cât te face de plăcută și de demnă de iubit, Tu ai râde printre lacrimi și-ai ascunde negreșit În cosița ta de aur fața-ți dulce și șireată. Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate, Dar ca marmura cea rece nu au inimă defel. Pe când tu!... ești numai suflet. Ești ca îngerul fidel Ce pe cel care iubește ar veghea-n eternitate. Șterge-ți ochii, blondă Marta... ochii-ți negri... două stele Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin. O, nu știi cât e de dulce, de duios și de divin De-a te pierde-n ochii-aceștia străluciți în lacrimi grele. O, surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea... o sântă, O martiră ce surâde printr-a lumei dor și chin, Pe când ochiul ei cel dulce și de lacrimi încă plin Se ridică pentr-o rugă cătră bolta înstelată. Ai surâs?!... O! ești frumoasă... înger ești din paradis Și mă tem privind la tine... căci ți-o jur: nu m-aș mira Dac-ai prinde aripi albe și la ceriuri ai zbura, Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.
Măiastră – Nichita Stănescu
Am născut o pasăre azi-noapte pe când întindeam privirea de la unu pân la şapte contemplând nemărginirea. Din privirea mea gravidă ea şi-a scos clonţul lividă şi-a zburat fâlf-fâlf departe până dincolo de moarte. Mi-am lungit privirea lungă foarte ruptă, sângerândă, foarte neagră, pururi blândă, ocolindă şi plângândă. Dreaptă, totuşi tremurândă...
Nedumerire – George Coşbuc
Cât de rau esti, Doamne, Doamne! Tu ma-ntrebi grabit si-aprins, Daca te-am iubit vreodata? Ce-i cu tine? Ce te-a prins? Dac-as sti, eu ti-as raspunde; Cum sa stiu, ca n-am de unde! Eu la asta niciodata N-am gândit cu dinadins. Tu ma stii. Eu râd într-una, Numai de glumit ma tiu - Ei, dar când ma-ntrebi de-acestea Parc-as vrea sa nu mai fiu! Lumea de dureri e plina, Calea vietii mi-e straina; Tot asa-mi vorbeste mama, Iar eu, biata, ce sa stiu? Eu cu drag te vad la hora, Ochii tai si toate-mi plac; Orice-mi zici tu, nu ma supar, Si cu orice faci, ma-mpac. Dar sa stam târziu în noapte Tainuind iubirea-n soapte Si sa te sarut — ei, asta! N-am putere sa o fac! Nu mi-am dat anume seama Niciodata, viata ce-i! De-mi zici «draga», râd cu hohot, Ascunzând obrajii mei. Tu te superi dintr-o data, Ma faci proasta si-ngâmfata, M-ameninti, c-o rupi cu mine - Rau ce esti! si multe vrei! O, de m-ai lasa vreodata, De-ai fugi si m-ai lasa, Din gradina maicii tale Eu o floare mi-as fura Si-as purta-o-n sân, o cruce! Când s-ar vestezi, m-as duce Sa te fur apoi pe tine; Nimanui nu te-as mai da! Mai asteapta! Cui dai biruri, Dac-astepti ce ti-e iubit? Sa zic da, nu-mi vine bine Pâna când nu m-am gândit; Sa zic nu? As zice toate, Numai asta nu se poate; Parc-as plânge viata toata Dac-as sti, ca te-am mâhnit. Ei, acum ghiceste singur De te am eu drag ori nu? Sa mi-o spui de alta data, C-as rosi, sa-mi spui acu - Cumpaneste bine toate, Pâna mâine te socoate; Si de vei ghici, tu-mi spune, Si voi zice cum zici tu!
Ureche – Mihai Eminescu
Pișcată-ți este mâna ta de streche De miști în veci condeiul pe hârtie Compune-un șir sau fabrică o mie Că ești un cap de prost e veste veche. Dac-ai avea de spus ceva ai scrie: Nimic nu poți tu să ne zici, Ureche Cu Pantazi rămâi în veci păreche, Tu izvodești, cel mult, ce dânsul știe. Ți-asamăn capul unei vii paragini Și vânt și pleavă sunt a tale scrieri De zei lipsite sunt a tale pagini. Zadarnic paiul sec al minții trieri Drapându-i nula ei cu mult-imagini Nimic nu iese dintr-un dram de crieri. Cumpăraţi o carte!
Iubită dulce, o, mă lasă… – Mihai Eminescu
Iubită dulce, o, mă lasă Să privesc fața-ți, ochiul tău ceresc, Să mângâi păru-ți d-auree mătase, Privindu-te, de-amor să nebunesc! Ah, brațul tău rotund e alb se lasă Cu grație pe umerii-mi privesc În ochii tăi, în fața ta în gura jună S-ascult uimit la vorba ta nebună! Nebună, că nu are șir și minte, Ci grație ș-amor copilăros, La gura ta, care zâmbind îmi minte Spre-a coperi misterul cel duios, Ce-mi spune nu când da ochiu-ți fierbinte Din genele-i îmi spune voluptos Ah, tot amorul meu, copil în raze, E concentrat în ființa-ți luminoasă! Surâsul tău o rază e de soare, Și ochii tăi sunt stele-n noaptea mea, Și sânul tău de vergină, ninsoare, Ce lin l-acoperi tu cu mâna ta, Când tremurând privești și zâmbitoare La-a lui dulci flori ce cresc alăturea Și sărutarea ta oh, spune, spune Cu ce s-aseamăn dulcea-acea minune! De n-ai fi tu, ce-ar folosi viața, Speranțele-i, și binele-i, și tot! Un vis ar fi amestecat cu ceața, Un chin ar fi ce l-aș sfârși să pot; Pe când astfel o noapte e măreață, Pierdută-n stele ce în ceri înot, Prin ele trece melancolic luna O gură dă-mi, iubito și-ncă una! Spre sărutare gura-ți se încreață Și ochii tăi privesc întunecat Și visători. Iubito, tu, glumeață, Nu știi c-a săruta e un păcat Și că-n întunecata lor dulceață Nu s-uită ochii de copii vodat' Fără să plângă-n urmă-a lor langoare Și voluptoasa lor întunecare! Căci ce ai zice dacă eu acuma Aș uita toate... tu mă înțelegi E drept că ție-o vorbă-ți trebui numa Ca toată firea mea în lanț s-o legi Dar vorba aceea serie-ori de glumă, Cu care pasiunea-mi s-o diregi Vei spune tu? O, taci - o, taci, n-o spune Ai spus-o? -S mânios, tu, -nțelepciune! În van vorba ta blând povățuiește La seriozitatea ta surâd; Spre sărutare gura-ți se-ncrețește; Spre sărutare ochii tăi se-nchid; Șireată ești! sub geana ce umbrește Ochii-ți sclipesc, și-mi pare că ei râd; Cu brațul ți-i acoperi?... Supărată? Ce te prefaci, iubita mea șireată?
Nunta Zamfirei – George Coşbuc
E lung pământul, ba e lat, Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i, Şi-avea o fată, - fata lui - Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. Şi dac-a fost peţită des, E lucru tare cu-nţeles, Dar dintr-al prinţilor şirag, Câţi au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. El, cel mai drag! El a venit Dintr-un afund de Răsărit, Un prinţ frumos şi tinerel, Şi fata s-a-ndrăgit de el. Că doară tocmai Viorel I-a fost menit. Şi s-a pornit apoi cuvânt! Şi patru margini de pământ Ce strimte-au fost în largul lor, Când a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvânt mai călător Decât un vânt! Ca ieri, cuvântul din vecini S-a dus ca astăzi prin străini, Lăsând pe toţi, din cât afund O mie de crăimi ascund, Toţi craii multului rotund De veste plini. Şi-atunci din tron s-a ridicat Un împărat după-mpărat Şi regii-n purpur s-au încins, Şi doamnele grăbit au prins Să se gătească dinadins, Ca niciodat'. Iar când a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit, Din munţi şi văi, de peste mări, Din larg cuprins de multe zări, Nuntaşi din nouăzeci de ţări S-au răscolit. De cum a dat în fapt de zori Veneau cu fete şi feciori Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai: La tot rădvanul patru cai, Ba patru sori. Din fundul lumii, mai din sus, Şi din Zorit, şi din Apus, Din cât loc poţi gândind să baţi Venit-au roiuri de-mpăraţi Cu stemă-n frunte şi-mbrăcaţi Cum astăzi nu-s. Sosit era bătrânul Grui Cu Sanda şi Rusanda lui, Şi Ţinteş, cel cu trainic rost, Cu Lia lui sosit a fost, Şi Bardeş cel cu adăpost Prin munţi sâlhui. Şi alţii, Doamne! Drag alint De trupuri prinse-n mărgărint! Ce fete dragi! Dar ce comori Pe rochii lungi ţesute-n flori! Iar hainele de pe feciori Sclipeau de-argint. Voinicii cai spumau în salt; Şi-n creasta coifului înalt Prin vulturi vântul viu vuia, Vrun prinţ mai tânăr când trecea C-un braţ în şold şi pe prăsea Cu celălalt. Iar mai spre-amiazi, din depărtări Văzutu-s-a crescând în zări Rădvan cu mire, cu nănaşi, Cu socri mari şi cu nuntaşi, Şi nouăzeci de fecioraşi Veneau călări. Şi ca la mândre nunţi de crai Ieşit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulţi şi mult popor Cu muzici multe-n fruntea lor; Şi drumul tot era covor De flori de mai. Iar când alaiul s-a oprit Şi Paltin-crai a stărostit A prins să sune sunet viu De treasc şi trâmbiţi şi de chiu - Dar ce scriu eu? Oricum să scriu E nemplinit! Şi-atunci de peste larg pridvor, Din dalb iatac de foişor Ieşi Zamfira-n mers isteţ, Frumoasă ca un gând răzleţ, Cu trupul nalt, cu părul creţ, Cu pas uşor. Un trandafir în văi părea; Mlădiul trup i-l încingea Un brâu de-argint, dar toată-n tot Frumoasă cât eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. Şi ea mergând spre Viorel, De mână când a prins-o el, Roşind s-a zăpăcit de drag, - Vătavul a dat semn din steag Şi atunci porniră toţi şireag Încetinel. Şi-n vremea cât s-au cununat S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum după tilinci: Feciori, la zece fete, cinci, Cu zdrângăneii la opinci Ca-n port de sat. Trei paşi la stânga linişor Şi alţi trei paşi la dreapta lor; Se prind de mâini şi se desprind, S-adună cerc şi iar se-ntind, Şi bat pământul tropotind În tact uşor. Iar la ospăţ! Un râu de vin! Mai un hotar tot a fost plin De mese, şi tot oaspeţi rari, Tot crai şi tot crăiese mari, Alăturea cu ghinărari De neam străin. A fost atâta chiu şi cânt Cum nu s-a pomenit cuvânt! Şi soarele mirat sta-n loc, Că l-a ajuns şi-acest noroc, Să vadă el atâta joc P-acest pământ! De-ai fi văzut cum au jucat Copilele de împărat, Frumoase toate şi întrulpi, Cu ochi şireţi ca cei de vulpi, Cu rochii scurte până-n pulpi, Cu păr buclat. Şi principi falnici şi-ndrăzneţi, De-al căror buzdugan isteţ Perit-au zmei din iaduri scoşi! De-ai fi văzut jucând voioşi Şi feţi-voinici, şi feţi-frumoşi, Şi logofeţi. Ba Peneş-împărat, văzând Pe Barbă-Cot, piticul, stând Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! Şi-ntre popor Sărea piticu-ntr-un picior De nu-şi da rând! Sunt grei bătrânii de pornit, Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit! Şi s-au pornit bărboşii regi Cu sfetnicii-nvechiţi în legi Şi patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. Şi vesel Mugur-împărat Ca cel dintâi s-a ridicat Şi, cu păharul plin în mâini, Precum e felul din bătrâni La orice chef între români, El a-nchinat. Şi-a zis: - "Cât mac e prin livezi, Atâţia ani la miri urez! Şi-un prinţ la anul! blând şi mic, Să crească mare şi voinic, - Iar noi să mai jucăm un pic Şi la botez!
Elegia a unspreecea – Nichita Stănescu
Intrare-n muncile de primăvară I Inimă mai mare decît trupul, sărind din toate părţile deodată şi prăbuşindu-se din toate părţile-napoi, asupra lui, ca o distrugătoare ploaie de lavă, tu, conţinut mai mare decît forma, iată cunoaşterea de sine, iată de ce materia-n dureri se naşte din ea însăşi, ca să poată muri. Moare numai cel care se ştie pe sine, se naşte numai cel care îşi este sieşi martor. Ar trebui să alerg, mi-am spus, dar pentru asta va trebui mai întîi să-mi întorc sufletul spre nemişcătorii mei strămoşi, retraşi în turnurile propriilor oase, asemenea măduvei, nemişcaţi aidoma lucruilor duse pînă la capăt. Pot să alerg, pentru că ei sunt în mine. Voi alerga, pentru că numai ceea ce este nemişcat în el însuşi se poate mişca, numai cel care e singur în sine e însoţit; şi ştie că, nearătată, inima se va prăbuşi mai puternic spre propriul ei centru sau, spartă-n planete, se va lăsa cotropită de vietăţi şi de planete, sau întinsă va sta pe sub piramide, ca înapoia unui piept străin. II Totul e simplu, atît de simplu încît devine de neînţeles. Totul este atît de aproape, atît de aproape, încît se trage-napoia ochilor şi nu se mai vede. Totul este atît de perfect în primăvară, încît numai înconjurîndu-l cu mine iau cunoştinţă de el, ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită de cuvinte gurii care le rosteşte. mărturisită de gură inimii, de inimă sîmburelui ei, cel în el însuşi nemişcat, aidoma sâmburelui pământului care-ntinde jur împrejurul lui o infinitate de braţe ale gravitaţiei, strîngînd la sine totul şi deodată într-o îmbrăţişare atît de puternică, încît îi sare printre braţe mişcarea. III Voi alerga, deci, în toate părţile deodată, după propria mea inimă voi alerga, asemeni unui car de luptă tras din toate părţile simultan de o hergelie de cai biciuiţi. IV Voi alerga pînă cînd înaintarea, goana, ea însăşi mă va întrece şi se va îndepărta de mine aidoma cojii fructului de sămînţă, pînă cînd alergarea chiar în ea însăşi va alerga, şi va sta. Iar eu mă voi prăbuşi asemeni bărbatului tînăr întîmpinîndu-şi iubita. V Iar după ce voi fi făcut ca alergarea să mă-ntreacă, după ce mişcându-se-n sine va sta ca de piatră sau mai degrabă asemeni mercurului înapoia geamului oglinzii, mă voi privi în toate lucrurile, voi îmbrăţişa cu mine însumi toate lucrurile deodată, iar ele mă vor azvîrli înapoi, după ce tot ceea ce era în mine lucru va fi trecut, de mult, în lucruri. VI Iată-mă rămânând ceea ce sunt cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig, înapoi, spre mine însumi alerg, smulgându-mă de pretutindeni, smulgându-mă de dinaintea mea, dinapoia mea, din dreapta, şi din stînga mea, de deasupra, şi de dedesubtul meu, plecând de pretutindeni şi dăruind pretutindeni semne-ale aducerii-aminte: cerului - stelele, pământului - aer, umbrelor - ramuri cu frunze pe ele. VII ... trup ciudat, trup asimetric, mirat de el însuşi în prezenţa sferelor, mirat stînd în faţa soarelui, aşteptînd cu răbdare să-i crească luminii un trup pe măsură. VIII A te sprijini de propriul tău pămînt cînd eşti sămînţă, cînd iarna îşi lichifiază oasele albe şi lungi şi primăvara se ridică. A te sprijini de propria ţară cînd, omule, eşti singur, cînd eşti bântuit de neiubire, sau pur şi simplu când iarna se descompune şi primăvara îşi mişcă spaţiul sferic asemenea inimii din sine însăşi spre margini. A intra curăţit în muncile de primăvară, a spune seminţelor că sunt seminţe, a spune pământului că e pământ! Dar mai înainte de toate, noi suntem seminţele, noi suntem cei văzuţi din toate părţile deodată, ca şi cum am locui de-a dreptul într-un ochi, sau un cîmp, pe care-n loc de iarbă cresc priviri - şi noi cu noi înşine deodată, duri, aproape metalici, cosim firele, astfel ca ele să fie aidoma tuturor lucrurilor în mijlocul cărora trăim şi pe care inima noastră le-a născut. Dar mai înainte de toate, noi suntem seminţele şi ne pregătim din noi înşine să ne azvârlim în altceva cu mult mai înalt, în altceva care poartă numele primăverii... A fi înăuntrul fenomenelor, mereu înăuntrul fenomenelor. A fi sămânţă şi a te sprijini de propriul tău pământ.
Retina lui Homer (I) – Nichita Stănescu
personale [ Jurnal ] din vol. "Antimetafizica l" Titu, îți scriu cu mare grăbire pentru că nu am loc de stat și mă aflu tocmai într-o gară. N-am nici un cuvînt potrivit la îndemînă, de aceea îți scriu razna și de-a dreptul. Trenul ăsta leneș urmează să plece în zece minute, dar, după calculele mele, dacă pleacă într-o oră, sînt un om făcut. Si-acum, hai să-ți spun hodoronc-troncul : bătrîne, pe mine m-a acuzat odată cineva, crezând că îmi face un compliment, cum că as fi risipitor și generos cu metaforele mele si cum că mi-aș putea pierde pretioasele poezii din buzunar ca pe niște nimicuri. Cum își poate cineva imagina că un poet și-ar putea pierde o poezie ? Iți pierzi numai prostiile sau numai aspirația spre poezie - dacă poezia este adevărată, ea nu se pierde, revine obsesiv pînă cînd, în fine, se scrie ea singură pe sine, iar, dacă nu este adevărată, ce dracului să pierzi ? Dacă cumva există profesionalism pînă și în poezie, care e singura profesie fără de profesie, hai, lasă-mă să-ti spun ce mi s-a întîmplat într-un caz care ar putea să fie exemplar prin pozitiv sau negativ totodată ("la Nu și la Da are foile rupte", ți-aduci aminte ce vers nemaipomenit am scris altădată, și, în genere, dacă n-aș fi îngîmfat acuma, crezi că aș putea să te fac să mă crezi ?). Dar uite cum se leagă treaba : cînd eram eu de vreo șaisprezece spre vreo douăzeci de ani, ca tot blegul care crede că ochii sînt făcuți pentru a privi cu ei și nu pentru a descifra cu ei, am văzut și eu zburînd o pasăre albă și firesc, am crezut că am văzut zburînd o pasăre albă. Vreo două-trei nopți m-am tot gîndit eu la pasărea aia albă care zbura tocmai cînd era pasăre. Deodată, mi-am zis : ce mă tot mai mir eu de o pasăre care e albă și culmea, mai si zboară chiar prin aer ? Mi-am zis atunci : precis că o să-mi fac un palat pe aripa ei, un palat cu turle și crenele, pe aripa unei păsări albe, cînd zboară. N-am fost curat la suflet că m-am bucurat prea mult de ceea ce am gîndit. Cum să te bucuri de ceea ce este frumos cînd ceea ce este frumos nu îngînă frumosul, și este tocmai el însuși frumosul ? Mai târziu, spre onorabila vîrstă de vreo 25 spre 35 de ani, iar mi-a venit în minte imaginea acelei păsări albe care zburase atât de intens, încît să o observ și eu ! Și-atunci mi-am zis : dă-o-ncolo de pasăre, mi-am zis, și cu castelul ei de pe aripă cu tot ! Și-atunci, i-am făcut o gaură în aripă ca să mă strecor liniștit de jos în sus și de sus în jos cu raza de la stele spre pămînt. Prilej cu care am scris o neîndemânatică poezie numită Clepsidra, care începea cu un vers, continua cu al doilea, după care continua cu al treilea si cu al patrulea, după care continua cu al patrulea, cu al treilea, cu al doilea si, în fine, cu primul. Mai tîrziu, spre respectabila vîrstă de vreo 40 și un pic de ani, mi-am pus întrebarea : de cînd poeții dau la strung cuvintele de le fac să rimeze atît de urît între ele sau sensurile să se reia de la sfîrsit pînă la început ? Mi s-a făcut milă de mine, după care am considerat sentimentul milei ca cel mai jegos sentiment uman. Mi-am zis : ce pisica Penelopei, să mă țin eu ca scaiul de cuvinte în loc ca scaiul cuvintelor să se tină după mine si eu să le repudiez din cînd în cînd ? Dar să vezi si dumneata, dragă Titu, ce a dracului e treaba asta a poeziei si a adevărului si dacă nu cumva există doar poezia și adevărul este son chevalier servant. Bătrâne, am văzut o muiere cu cărare la mijloc si cu pletele pînă la genunchi. Și-atunci ce crezi că m-am trezit vorbindu-i de unul singur : Domnisoară, atunci cînd mergeti parcă ati călca pe o aripă de pasăre, de-asta mi se răsucesc toate în orizont ! Muza s-a uitat la mine curioasă ca la un indigen, iar eu, și mai curios, ca Stendhal, m-am uitat la mine însumi într-o oglindă. Toți cei vii nu aveau dreptate, în afară de oglindă. Acum, iartă-mă că grăbesc și scurtez scrisul, îmi pare că fluieră trenul a plecare și trebuie să mă catăr pe scară. Trenul meu pleacă spre un loc cunoscut, natal. Tocmai asta voiam sa-ti spun, că trenul poeziei tale pleacă spre un teritoriu necunoscut. Nu te speria, astea sînt simptome tipice, pe care ți le pot spune, că mi le-au spus și mie alții și pe unele le-am trăit chiar eu. La început, o să-ți faci și tu, ca și mine, casă pe o aripă, după care și tu, neabătut, o să-i smulgi toate penele rănd pe rănd și, în chip predestinat, cănd o vei vedea pe Veronica, vei urla disperat că ea este pe aripa păsării, iar tu fuseseși pe ici, pe colo. Din gară de la Leordeni, Nichita
Respirări XVI – Nichita Stănescu
"În ceea ce privește ritualul poeziei, esențial este cuvântul văzut, scris de mână sau tipărit; scoaterea cuvântului din zona sonora si fixarea lui în cea vizuala. (...) Ca vehicul poetic cuvântul scris tinde să-și piardă proprietațile sintactice, integrându-se unei morfologii pure, în care o propoziție, sau chiar o frază întreagă are valoarea funcțională a unui singur cuvânt, sau chiar a unui singur fonem. Astfel, în structura unei poezii, grupurile de cuvinte transportă un ce aparte, un supra-cuvânt sau mai bine zis un necuvânt. Ca o ipoteza de lucru vom folosi termenul de necuvânt, necuvinte pentru a indica elementele primordiale ale poeziei asa cum se nasc ele, nenoționale si ambigue.(...) Fluxul comunicării se îngustează ca o palnie spre cuvântul scris și se lărgeste ca o pâlnie din cuvântul scris. (De la emițător spre receptor)(...) Caracterul profund particular al operei literare realizează contemplarea omului din afara lui, comunicarea sinelui cu sine prin cuvinte.(...) Ne izbește asemanarea dintre substantive si nuclee. Dintre verbe si electroni. Dintre adjective, adverbe, pronume si quante. Ne uluiește faptul ca aidoma atomilor diferiți, care au un număr anumit de valențe, fiecare luat în parte, au un număr anumit de posibilitați sintactice de a se combina cu verbele. Am putea spune, fără să aproximăm prea mult, că limbajul, cuvintele sunt umbra marită a materiei în conștiință." (din "Fiziologia poeziei sau Despre durere")
Ah, ea se uită-n mine – Nichita Stănescu
Pierit şi cu moartea fluturând aidoma unui grajd părăsit de armăsari puţind de sângele uscat al animalelor privirii ei, vai mie, sunt o biată oglindă de carne în care ea îşi piaptănă părul; în care ea îşi drege chipul; în care ea se vede pe sine pentru altcineva.
Moartea lui Pan – Lucian Blaga
I Pan câtre nimfă Cu strai de broască-n păr răsai din papură, o undă vrea să te cuprindă şi nisipuri prind să fiarbă. Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă îţi verşi mlădie trupul gol în iarbă. Şi vâna de la tâmple îmi zvâcneşte ca guşa unei leneşe şopârle ce se prăjeşte-n soare, mişcarea ta mi-adie murmur de izvoare. Ca pânea caldă eu te-aş frânge, mişcarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge. Nisipuri prind să fiarbă. Vară, soare, iarbă! II Zeul aşteaptă Prin mirişte se joacă şoareci şi viţei, iar viţele de vie ţin în palme brotăcei. C-o păpădie între buze o aştept să vie. Nu vreau decât să-mi port curate degetele răsfirate prin părul ei, prin părul ei şi-apoi prin nori s-adun din ei ca dintr-un caier fulgerele-aşa cum toamna strângi din aer funigei. III Umbra Pan rupe faguri în umbra unor nuci. E trist: se înmulţesc prin codri mânăstirile, şi-l supără sclipirea unei cruci. Zboară-n jurul lui lăstunii şi foile de ulm răstălmăcesc o toacă. Subt clopot de vecerne Pan e trist. Pe-o cărăruie trece umbra de culoarea lunii a lui Crist. IV Pan cântă Sunt singur şi sunt plin de scai. Am stăpânit cândva un cer de stele şi lumilor eu le cântam din nai. Nimicul îşi încoardă struna. Azi nu străbate-n grota mea nici un străin, doar salamandrele pestrite vin şi câteodată: Luna. V Păianjenul Gonit de crucile sădite pe cărări Pan s-ascunse într-o peşteră. Razele fără de-astâmpăr se-mbulzeau şi se-mpingeau cu coatele s-ajungă pân’ la el. Tovarăşi nu avea, doar un păianjen singurel. Iscoditor, micuţul îşi ţesuse mreaja de mătase în urechea lui. Şi Pan din fire bun prindea ţânţari celui din urmă prieten ce-i rămase. Treceau în goană toamne cu căderi de stele. Odată zeul îşi cioplea un fluier din nuia de soc. Piticul dobitoc i se plimba pe mână. Şi-n scăpărări de putregai Pan descoperi mirat că prietenul avea pe spate-o cruce. Bătrânul zeu încremeni fără de grai în noaptea cu căderi de stele şi tresări îndurerat, păianjenul s-a-ncreştinat. A treia zi şi-a-nchis coşciugul ochilor de foc. Era acoperit cu promoroacă şi-amurgul cobora din sunetul de toacă. Neisprăvit rămase fluierul de soc.