O, de-ai ști cum șoapta ta divină – Mihai Eminescu

O, de-ai ști cum șoapta ta divină Deschide-al visurilor labirint, Că ce văd eu în privirea-ți senină N-a văzut nimeni, nimeni pe pământ. E-atâta scris ș-atât nu-i scris în sine, Încât ar trebui un trai de sfânt Ca să-nțeleagă șoapta ta surprinsă, Privirea ta cea dulce și aprinsă. Și de-ar pricepe-o... știi tu ce ar zice Acel fără de seamăn muritori? Ți-ar împleti cununi de aurite spice? Ghirlănzi de stele mestecate-n flori? Ar tremura de vorba ce i-ai zice, S-ar bucura de-amor și iar de-amor?... Ce-ar zice e... o știu ­ și eu ți-o zic: Privind în ochii-ți n-ar zice nimic. Căci ce-i de zis, văzându-te pe tine, Ce e de zis la frumusețea ta! Să-și smulgă părul când gândește-n sine Că nu-i pe lume față ca a ta, Priviri c-a tale-albastre și senine, Sân ca al tău de alb ­ o caldă nea ­ Umeri c-ai tăi de vergină zăpadă, De aur bucle-așa frumos să șadă. O, lasă-mă să mângâi a ta frunte, Să plec pe sânu-ți capu-mi obosit.

Poemă în oglindă – George Bacovia

În salonul plin de vise, În oglinda larg-ovală încadrată în argint, Bate toamna, Şi grădina cangrenată, În oglinda larg-ovală încadrată în argint. În fotoliu, ostenită, în largi falduri de mătase, Pe când cade violetul, Tu citeşti nazalizând O poemă decadentă, cadaveric parfumată, Monotonă. Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare... Dar pierdută, cu ochi bolnavi, Furi, ironic, împrejurul din salonul parfumat. Şi privirea-ţi cade vagă peste apa larg-ovală, Pe grădina cangrenată, Peste toamna din oglindă - Adormind... Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare... Însă pal mă duc acuma în grădina devastată Şi pe masa părăsită - albă marmură sculptată - În veşmintele-mi funebre, Mă întind ca şi un mort, Peste mine punând roze, flori pălite,-ntârziate Ca şi noi... Zi, finala melodie din clavirul prăfuit, Or ajunge plânsul apei din havuzele-nnoptate. Vezi, din anticul fotoliu - Agonia violetă, Catafalcul, Şi grădina cangrenată, În oglinda larg-ovală încadrată în argint...

Călin Nebunul [I] – Mihai Eminescu

Fost-a împărat odată şi trei fete el avea Cât puteai privi la soare, da’ la ele ca mai ba. Nicio vorbă de poveste, cer cu stele presărat Nu ajung la frumuseţa astor fete de-mpărat. Dar deşi nu-ţi poţi da vorba despre ele și cuvântul, Mintea tot le – atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul, Dar de cea mai mijlocie niciun gând să n-o măsoare, E o floare de pe mare, cine-i cată-n faţă moare. Mulţi feciori de împăraţi, de războinici lăudaţi Le-au cerut ca s-o li-o dee, ca cu chipul de femee Să-mpodoabe c-o icoană viaţa lor cea năzdrăvană, Da-mpăratul nici gândeşte să li dee – aşa comoară, Ale casei lui mai mândre şi mai trainice odoară. Da-ntr-o sară-n drum de ţară cine dealul mi-l coboară? Trei feciori voinici de frunte ca trei şoimi voinici de munte, Vin în zale îmbrăcaţi, pe cai negri – ncălicaţi , Spiţelaţi, uşori ca vântul , de-o frumseţă – ntunecoasă , Au venit să-i ceară, Doamne, fetele cele frumoase. Dar mai bine – ar fi să-i ceară tot bielşugul de pe ţară! Şi ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer! De-ar pute, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da, Dară fetele lui ba. Unu – atunci din ei s-a dus Şi în noaptea cea senină ca să fluere s-a pus, Vine-un nour, ce-i un nour? Vine-un vânt — da ce-i un vânt? Vine-o ploaie de şivoaie şi furtună pe pământ, Şi în nori hrăniţi de fulger, şi prin râuri de scântei Zboară fetele răpite duse-n lume de cei trei. Scrie carte împăratul, scoate veste-n ţara toată, Cine s-ar găsi pe fete de la zmei să i le scoată, Să le ieie de neveste şi cine s-ar ispiti Toată-mpărăţia mândră între ei va împărţi... Nu-şi mai pieptăna nici capul de atâta supărare Şi lăsase ca să-i crească peste piept o barbă mare, Care cade jos în noduri, ca şi câlţii ce nu-i perii, Stă să crească iarbă-ntr-însa, s-îmble gâze ca puzderii. Nu mai iese sara-n prispă să stea cu ţara de vorbă. Ca un pomătuf de jalnic şi tăcut ca o cociorbă, Ş-a uitat de mult luleaua şi cloceşte tot pe gânduri. Doară plosca-l mai ocheşte de pe-a policioarei scânduri. Dar în satu cela-n care şedea împăratul dornic Era şi un om de seamă, un fruntaş... fusese vornic; Avea trei feciori, din cari doi or fost cum or fi fost, Oameni harnici şi ca lumea, da’ cel mic era un prost. Câtu-i ziua şade-n vatră şi se joacă în cenuşă, Prost ca gardul de răchită, şui ca clanţa de la uşă. De vorbeşte, cine-ascultă? Ştie că nu-i de vo samă, Toţi îi zic: „Ne-aude Tontul", da’ pe el Călin îl cheamă. Cei doi fraţi se ispitiră şi au zis: — Haidem şi noi, Dulce măr e-mpărăţia, de ne-a-ntoarce înapoi Dumnezeu din calea lungă. Cine-a fi să le găsească, Tot voinic din astă lume, de viţă pământească! Deci, cum vrură să se ducă, zice prostul: — Hai şi eu! — Hai! că tot n-are ce face, ş-aşa îmbla teleleu, Ne-a ţine de-urât uitucul ş-a păzi la noapte focul. Deci făcur-un arc puternic şi vorbiră ca-n tot locul Unde va cade săgeata, ei să steie de popas. Repezi atunci cel mare o săgeată din pârleaz. Mers-au ca vo două zile, ş-au găsit. Cel mijlociu Aruncă şi tot pe-atâta, ba ş-oleacă mai târziu. Dară când zvârli nebunul, mers-au ei trei luni de-a rând, Zi şi noapte, pân’ găsiră-a lui săgeată în pământ. Ş-ajungând au scos amnarul, au scos cremene şi iască, Ca s-aţâţe foc în codru, să se-ntindă s-odihnească. Dar întâi se sfătuiră ca pe rând să steie pază Şi pe foc să puie vreascuri, a se stinge să nu-l lase, Hotărând ca celui care va lăsa să se potoale, Va lăsa să-i prindă noaptea, ei să-i puie capu-n poale. Se culcară doi. Cel mare să păzească au rămas. Dară pe la miez de noapte auzi-n văzduh un glas. Vine-un zmeu în solzi de criţă cu trei capete, şi lui: — Cum de calci moşia tatei făr' de voia nimărui? Hai la luptă... Se luptară şi-l lovi voinicul rău, Făcu trei căpiţi de carne din trei capete de zmeu, Şi când cei doi se treziră: — Uite, voi cât aţi dormit, Ce mai lupt-avui grozavă şi ce treab-am isprăvit! A rămas în noapte-a doua ca strejăriu cel mijlociu Şi tot pe la miezul nopţii prin văzduh aude-un chiu Şi pin vânt văzu cu-aripe sunătoare, fioroase Patru capete cumplite pe două umere groase. — Hai la luptă, măi voinice, cum făcuşi de te văzui, Cum de calci moşia tatei făr’ de voia nimărui? Dar voinicul îl omoară şi, ca vai de mama lui, Patru clăi de carne face el din capetele lui. Când cei doi iar se treziră, au văzut a lui ispravă, Izbândirea strălucită dintr-o lupt-aşa grozavă. Şi când iar i-apucă noaptea, lui Călin de grijă-i dară Să păzească bine focul de a nopţii crunte fiară. Când acum în noaptea-a treia străjuia Călin, deodată, Auzi un vuiet mare şi-nainte i se-arată Cu opt capete cumplite un zmeu mândru năzdrăvan, Cu ochi roşii de jeratec şi cu sufletul avan. — Haide-ha, Călin Nebune! Cum venişi nu te-i întoarce, Nici s-a fierbe pentru tine, nici s-a ţese, nici s-a toarce! Se luptă Călin Nebunul mai ca sufletul să-i steie, Iară zmeul cel puternic cât de cât să nu se deie. El tăindu-i o ureche, cade-n foc un strop de sânge Şi în noaptea cea adâncă tot jeratecul se stinge Şi în negrul întuneric într-o luptă oarbă, crudă, Mâni de fier în piept i-nfige; zmeul ostenit asudă, Gâfâie pe cele-opt gâturi, sub genunchi Călin îl ţine Şi cu sabia-i ratează a lui capete păgâne. [partea I]

A da cu pumnul in pieptul unui soldat – Nichita Stănescu

Suna a lacrima de mama cind dai cu pumnul in pieptul unui soldat, ramine strivita si albastra si orfana ceroaica ce ne-a minunat. Ramine pustie si ramine livida singeroasa noastra moarte timida. Ramine fara de lume lumea ce mai ramine.

Autoportret – Nichita Stănescu

Ca si cum ochiul meu drept s-ar certa cu ochiul meu stang, - pe cine sa planga omul care din pricina nasterii moare. Hai, uitati-va si voi: eu sunt singurul vultur caruia i-a fost cusut la loc capul, dupa retezare. Numai ca mie mi s-a cusut retezatul cap cu un ac de cort pe un trup de om.

Din părul tău – Lucian Blaga

Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată de-un val prin care nu putem străbate cu privirea, păienjeniş ce-ascunde pretutindeni firea, de nu vedem nimic din ce-i aievea. Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii în părul tău, eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate visez ca valul ce preface-n mister tot largul lumii e urzit din părul tău - şi strig, şi strig, şi-ntâia oară simt întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în povestea lui.

Povestea magului călător în stele[VII] – Mihai Eminescu

[VII] «Eu de pe stâlpul negru iau arfa de aramă, Arfa a cărei sunet e turbur, tremurat, Arfa care din pietre durerile le chiamă, Din stâncile stârpite, din valu 'nfuriat... « Și cânt... Din valuri iese câte o rază frântă Și pietrele din țărmuri îmi par a suspina. Din nori străbate-o rază molatecă și blândă, O rază diamantă cu - albeața ei de nea. «Și raza mă iubește, mângâie a mea frunte Cu-a ei lumină blândă — o muzică de vis Din aer și din mare cântului meu răspunde, Cântec născut din ceruri și-al mării crunt abis. «La mijlocul de aer, în sfera de lumină, Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal, Ea prinde chip și formă, o formă diafanină, Înger cu aripi albe, ca marmura de pal. «Și se coboară palid pe drumul razei sale Și se coboară - alene, cu cântecu-mi l'invoc Și haine argintie coprind membrele sale, Prin păru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc. «Eu stau uimit și palid... mâna-mi involuntară Se mișcă tremurândă pe coardele de fier, Ce caută - al meu suflet în acea sfântă oară De la turburii creeri în van eu samă cer. «Cine-ar fi oare umbra aceea argintie Ce vine la cântarea-mi când cu o rugă-o 'nvoc, Când provocați de arfă-mi răspund valuri o mie, În nopți când pricep scrisul al stelelor de foc? «Cântând pe a mea arfă sălbatecă, vibrândă, Am pus în ea o parte a sufletului meu. E partea cea mai bună, mai pură și mai sfântă Ce într'o noapte albă, pe-o rază tremurândă Părăsi lemnul putred, sburând la Dumnezeu. «Când noaptea însă-i caldă, molatecă și brună, Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună Pe-acea parte iubită a sufletului meu Și ea venind prin noapte ca o rază de soare Coboară pe-a mea frunte nebună visătoare, Pân' se preface 'n chipul ce l-am visat mereu. «Nu e vre o fantasmă nebună și deșartă, E o făptur' aievea, cu gând din gândul meu, Dintr'un noian de raze am întrupat-o eu Și inima-mi o chiamă, gândirea-mi o desmiardă Și sufletul din mine e și sufletul său. «Tot ce-am gândit mai tânăr, tot ce-am cântat mai dulce, Tot ce a fost în cântu-mi mai pur și mai copil S'a 'mpreunat în marea aerului steril Cu razele a lunei ce 'n nori stă să se culce Și a format un înger frumos și juvenil». « Nebun ori ești lunatec — bătrânul murmurează... E visul tinereții, e sete de amor. Îngerul tău e-o rază și trupul ei un nor... La cântecul tău eco răspunde plângător Și tu 'mpopulezi marea cu suflete de raze Și stelele de cântec le împli visător. «Ia una câte una icoanele pălite, Ia una câte una o und', o stea de foc Și toate sunt nimica... când toate la un loc Pot în tine visarea și cântul să-l escite, Mintea să-ți strice poate al razelor blând joc, Ce se 'mpreună 'n aer, care se sparg în nori, Care răsfrâng în valuri spumânzi și gemători». —« Și dac'ar fi, ce-mi pasă? Chiar pala nebunie Se poate că trezită, a 'nfipt ochii cumpliți În fruntea-mi veștezită, în creeri rătăciți Și 'n jurul ochilor mei gravă ca la stafie Afunde și teribili, lungi cearcăne de plumb ? Fie așa—eu nu zic... Și totuși nebunia Cum e, cu chipul dulce, cu care m'a coprins Îmi place — cum îmi place visul de raze nins, Îmi place cum îmi place o umbră argintie. Tu cugeți. Cugetarea cu raze reci pătrunde, Lovește chipul dulce creat de fantasie Și acest chip devine palid ca o stafie Și'ndată ce-l privești tu el stă să se confunde Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde. Dar eu... eu nu sunt astfel... Mie-mi place visarea. Fie ca chiar un basmu, numai fie frumos, Înger c'ochi mari albaștri, cu chipul luminos... Și iert că el se stinge, cum aprind lumânarea. Căci n'o aprind... din contră... Ca cel ce-i place - un vis Și chiar trezit de friguri el ține ochiu 'nchis Ca mai departe visul frumos să îl viseze, Asemenea uit lumea și eu... sunt bucuros De pot prelungi încă visul meu radios. De n'ar fugi 'nfidelul... O de ar sta mereu Să oglindez întrînsul adânc sufletul meu Cu cântecu-mi ferice, simțirea să-i desmierd Și 'n ochii mari și bolnavi ființa să mi-o pierd… De n'ar fugi!... dar fuge... Fuge cum luna plină Încearcă după codri greu capul de-l înclină Și fuge și se duce pe-o rază iar în sus, Se pierde în ruina castelului sdrobit... E sufletul meu palid, e sufletul meu dus Ce părăsește lumea de cer ademenit. ............................................................................ «O, de-aș muri odată... Cu corpul meu de plumb Să simt cum morții aspre molatec eu sucumb Iar sufletul... o parte ce 'n mine-a mai rămas Să sboare - unde -l așteaptă amorul în estas, Să' sboare unde partea-i cea jună, dulce, pală Plutește printre stele... iar stelele-i esală Un corp de raze blonde... Căci am pluti 'mpreună Prin norii cei lunateci, prin stelele ce sună Și ne-am dori cum raza dorește-o altă rază, Una în brațul altei lumină fac frumoasă. Dar nu se poate încă... căci corpul meu de lut Un sclav greoiu și rece — e sclav — dar e astut. Mă ține 'n pieptul bolnav... și 'n brațul încă tare, Când sufletul meu liber vrea să s'arunce 'n mare Să scape d'el odată.... În astfel de momente mă speriu eu de mine. O, de ar fi o moarte, fără ca eu să mor, Eu aș cuprinde-o 'n brațe și aș strânge-o cu dor». Magul adânc gândește și 'n minte-și desfașoară Soartea omului care l-avea 'naintea sa. Sărac, uimit fusese în lume - odinioară Dar gândul lui puternic viața-i apăsa. Acest cap trist și palid coroana vrea să poarte Și azi pe el se vede un negru comanac. Acești umeri voit-au să duc' a lumei soarte Și azi acopăr trențe și rasa de șieac Și capu - acest ce 'n perini de tron ar fi dictat moarte Azi doarme 'n pat de trențe, drept perină un sac, Picioarelor rănite 'n sandale îi-era dor De salele de marmuri, de-a tronului covor. Desculț îmbla pe uliți, de visuri mintea plină Și 'n lungele-i miserii, ca 'n mare cufundat, Visa că 'ntreaga lume la dânsul o să vină, Că el de lumea 'ntreagă va fi încoronat. Coroane el împarte la regi. — Și la regine, Iubindu-le 'ngenunche. Palate - a ridicat Femeilor ce viața și-o 'nchină la plăceri, Ce trupul de zăpadă și-l scaldă 'n negru păr. Dar foaea se întoarse... Cu greață și scârbire Îi păru - atunci că lumea e toată joc de cărți. Atunci el se retrage în muri de mănăstire Și capul și-l cufundă 'ntr'a lumei sfinte cărți. Pe murii în risipă o candelă subțire Chilia înnegrită lumină. Și prin părți Necunoscute-a lumii gândirea lui pribeagă Străbate cu - aripi mândre nemărginirea 'ntreagă. În van pune pe suflet greoile cătușe De gânduri uriașe, de 'nalte rugăciuni. În van în a lui urmă a 'nchis a lumei ușă La visele ei turburi, cu mari deșertăciuni; Pe focul cugetărei a presurat cenușă, Ci sub cenuș' ard încă consumători cărbuni. Atunci visul mărirei s'a șterge 'n a lui gând Când peste spuza sură se va turna pământ. Atunci claustrul îl fuge — și 'n țărmuri sterpi de mare Se trage să găsească liniștea-i ce s'a dus, Dar vai! ș'acolo l urmă visările-i amare Căci lumea cu-a ei visuri gândirea i-au supus. Aici însă visarea-i e adânc - omorîtoare Căci în chip de femee s'arată 'n aer sus. Lumești gânduri într' alt chip împleau sufletul său. El cugeta la toate, ci nu — la Dumnezeu. Pe noaptea-i sufletească, tainică, rece, stinsă, Căzu ploae de raze cu cer senin și dalb Și sufletu-i se împle iar cu icoane - aprinse , O auroră-l împle cu aeru-i rozalb. Din cer cade a lene o dulce stea desprinsă Și se preface 'n înger, plâns de iubire, alb, Și 'n inimă-i aude un dulce glas de-argint Ca sunetu - unui clopot prin noapte aiurind. Magul își răsgândește-a călugărului soarte! « E - aevea acea ființă, visele-ți nu te mint Dar nu-i aci în lume... E sufletu - unei moarte Pe care 'nsă eu însumi pot ca să-l reaprind. Pot s'o topesc în forma de lut care s'o poarte Și idealu - eteric în lut eu pot să-l prind, Dar nu aici.—Aicea de viață n'are parte; Vom merge 'n lumea unde trăește mai departe». [Partea a VII] ... cumpăraţi un articol de pe situl e-moda.ro

Păstorul întristat – Vasile Cârlova

Un păstor tânăr, frumos la față, Plin de mâhnire cu glas duios Cânta din fluier jos pă verdeață, Sub umbră deasă de pom stufos. De multe versuri spuse cu jale Uimite toate sta împrejur: Râul oprise apa din cale, Vântul tăcuse din lin murmur. Cât colo turme de oi frumoase Se răspândise pe livejuni Și ascultându-l iarba uitase, Pătrunse toate de mila lui. Câinele numai mai cu durere Stând lângă dânsul căta în jos Și ca s-aducă lui mângâiere, Glas câteodată scotea milos. Eho, ce zace de om departe, Îl auzise din loc ascuns; Și cu suspinuri de greutate La toată vorba îi da răspuns. Viu lângă dânsul, pătruns de milă Și cu blândețe îl întrebai: „Tinere, spune-mi, nu-ți fie silă, Ce foc, ce chinuri, ce gânduri ai? Viața voastră necazuri n-are: E simplă, lină, fără dureri, Și-n toată lumea nici o suflare Ca voi nu gustă multe plăceri. Vouă natura vă este dată; Câmpii și codrii voă zâmbesc; Vânturi și râuri voă arată Cum curg de dulce, cum răcoresc. Soarele încă voă răvarsă Lumină dulce, tot cu senin, Și cerul iarăși mila își varsă Spre fericire voă deplin.” El cu suspinuri atunci răspunse: „Frate, se poate vrun muritor Oricât să n-aibă dureri ascunse, Fie pe scaun, fie păstor? Orice viață supusă zace Sub patimi grele mult mai puțin! Soarta nu lasă un om în pace Cu mulțumire a fi deplin. Precum nu-nceată de vânt suflarea Nici către crânguri, nici pe câmpii; Așa nu-nceată nici tulburarea De multe patimi către cei vii. Adevăr, slavă, cinste, putere Sau bogăție eu nu doresc. Acestea toate drept o părere, Drept nălucire le socotesc. Dar mai puternic, greu a supune Orice simțire, simț pe amor, El, izvor dulce de-ntristăciune, Lesne aprinde foc tutulor. Iubesc prea dulce o păstoriță Cu chip prea dulce, prea drăgălaș! Pentru ea numai simț neputință, Pentru ea numai sunt pătimaș. De lângă mine ea când lipsește, Natura n-are nimic frumos; Sufletul tare mi se mâhnește, Orice privire e de prisos. Și drept aceea a tânguire Fac să răsune fluierul meu Lăsând și turma în năpustire, Vărsând și lacrimi din ochi mereu.”

Stelele – Vasile Alecsandri

De la mine pân' la tine Numai stele şi lumine! Dar ce sunt acele stele? Sunt chiar lacrimile mele Ce din ochii-mi au zburat Şi pe cer s-au aninat Cum se-anină despre zori Roua limpede pe flori!... Vărsat-am multe din ele Pentru soarta tării mele! Multe pentru cei ce sunt Pribegiţi de pe pământ! Multe lacrimi de jelire... Iar de dulce fericire Ah! Vărsat-am numai două, Şi-s luceferi amândouă!

Legenda ciocârliei – Vasile Alecsandri

ie, Lie, Ciocârlie, Zbori în soare Cântătoare Şi revină Din lumină Pe pământ Cu dulce cânt! (Poporal) I De când erau ca iarba anticii codri deşi Şi mici ca muşuroaie Carpaţii urieşi, Şi văile profunde, şi latele vâlcele Ca pe o apă lină uşoare vălurele; De când în lume lupii erau păstori de oi Şi urşii cu cimpoaie mânau cirezi de boi; De când purta-n cosite Ileana Cosânzeană O floare cântătoare, o floare năzdrăvană, N-a fost copilă-n viaţă mai dulce, mai aleasă Decât frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă! Născută-n faptul zilei cu faţa-n răsărit, Luceferii, văzând-o, mai viu au strălucit, Ferice de-a atinge cu-o rază argintie, Cu ultima lor rază aşa minune vie. Şi astfel, de lumina cerească dezmierdată, Ea, răsărind ca floare, a înflorit ca fată; Ş-acum e fala lumii, a minţii încântare, Al inimilor farmec, a ochilor mirare. Tot omul care-o vede, răpit, uimit simţeşte Că parcă se renaşte, că inima lui creşte, Că trece lin din iarnă în dulce primăvară, Că mii de păsări cântă în sânu-i şi pe-afară. Ea are-o faţă albă de flori de lăcrimioare Şi ochi cereşti, albaştri ca floarea de cicoare, Ş-un păr ce străluceşte pe fruntea sa bălaie Căzând, fuior de aur, de-a lung pănă-n călcaie, Încât pe câmpul verde când trece zâmbitoare Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare. Ea poartă haine scumpe, uşoare, descântate, Din fire de păianjen ţesute şi lucrate, Prin care tainic saltă luciri de forme albe, Comori atrăgătoare ca visurile dalbe, Precum acele slabe văpăi tremurătoare Prin frunze răspândite de luna gânditoare. Aprinşii ochi ai nopţii în juru-i scânteiază, Formând cununi de raze pe fruntea-i ce visează, Şi lunecă pe sânu-i, rai alb de fericiri, Voind ca să pătrundă prin iţele subţiri. Seninul dulce-al zilei, râvnind acea minune, Din soarele-răsare şi pân' la soare-apune Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotundă, Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă. Şi-i zice: "Însuşi cerul spre tine se înclină... Frumseţa-i o coroană pe frunte de regină!" II Şi mers-a vestea-n lume, trecând din gură-n gură, Că Lia fură ochii, şi minoe le fură; Şi dus-o-au pe aripi în locuri depărtate Cocoarele-n triunghiuri prin aer înşirate, Şi spus-a vântul ager, în veci neodihnit, Că nu-i copilă alta mai dulce de iubit. În grabă alergat-au din toate-a lumii zări, De peste munţi, din funduri, de peste nouă mări Cei mai viteji şi mândri feciori de împăraţi, Vrăjiţi de-a fi pe viaţă de Lia fermecaţi. Venit-au Roşul, craiul înaltelor lungi plaiuri, Şi Albul ce domneşte pe douăzeci de raiuri, Şi Peneş-împăratul, arcaş cu ochiul ţinteş, Ce are-n tolbă fulgeri şi-n grajd pe calul Vinteş; Şi alţii, mulţi ca frunza, mânaţi de-a lor iubire Cu Lia drăgălaşă să cate împeţire. Dar nici îşi pleacă ochii la ei frumoasa fată, Cum nu se uită crinul la iarba cea uscată, Ci vecinic ea priveşte cu drag la mândrul soare! Şi, tot privind lumina din fata-i arzătoare, Cu lacrimi i se umplu albaştrii ochi frumoşi. Ei plâng!... de ce plâng însă luceferii duioşi? De mult privit în soare, sau de o jale-ascunsă, De-o gingaşă dorinţă, de-o taină nepătrunsă? Ah! taina ei n-o ştie nici zâna ce-o iubeşte, N-o ştie căpătâiul pe care odihneşte, Nici apa ce oglindă obrazu-i la trezie, Nici cerul, nici pământul!... dar umbra să o ştie Ades copila, pradă gândirii ce-o răpeşte, Se scaldă în lumină, cu soarele grăieşte Şi zice: "Tu, al lumii monare strălucitor! O! splendidă comoară de viaţă şi amor! Tu, ochi deschis în ceruri să vadă-a mea iubire! Tu, singura-mi dorinţă, tu, dulcele meu mire! Pleca-voi, ah! pleca-voi, luând urmele tale, Să te-ntâlnesc ferice, să te culeg în cale, Să fu al meu şi numai al meu, o! mândre soare, Să nu mai plâng de moarte când tu săruţi o floare, Căci te urăsc atunce... cu dragoste şi dor, Şi văd că de-acea ură duioasă am să mor!" Ea zice şi se simte de raze inundată. Iar umbra ei suspină în urmă-i tupilată: "Ah! draga mea stăpână! Ferească Domnul sfântul De-a-ţi asculta îndemnul, de-a-ţi împlini cuvântul, Căci vai de-acel ce-apucă pe-a soarelui cărare! El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are Şi unde începutul se leagă cu sfârşitul, Şi unde-şi pierde mintea şi paşii rătăcitul. Ah! Lia, te gândeşte că soarele-i cu dar De viaţă şi de moarte, că-i dulce şi amar! El dă junie lumii, iubire, fericire, La plante, cuiburi, inimii el dă însufleţire, Dar raza-i ce învie e rază şi de foc Ce arde crinul fraged şi tristul siminoc, Şi râurile soarbe, şi păsări săgetează, Şi umbra o înghite când soarele-i amiază". "Ah! fie oricum fie! răspunde-n grabă Lia. Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria De-oi şti că-n a mea cale voi face totdeauna Din şapte nopţi o noapte, din şapte zile una, M-oi duce mult departe c-un repede avânt, Departe, unde cerul se lasă pe pământ, Pe unde munţii falnici apar ca nourele, Pe unde stau de vorbă la umbră flori cu stele. M-oi duce, duce, duce, pân' mi-oi găsi ursitul Ş-oi sta gură la gură cu soarele iubitul, Căci vreau să-i privesc faţa ca să-mi alin durerea, Să văd curgând din buze-i cuvintele ca mierea!" "Amar de tine, Lie! o! Lie,-amar de mine! Dar fie! unde-i merge, şi eu mă duc cu tine." III În revărsatul zilei, când nasc a vieţii şoapte Şi lin se dezveleşte seninul cer din noapte, Pe când lumina-i sură, plăpândă, răcoroasă Şi somnul îşi destinde aripa somnoroasă, Frumoasa Lia pleacă pe Graur, calu-i şarg, Ce zice că pământul nu e destul de larg, Şi zboară fără saţiu, luându-şi iute zborul, Ca vântul şi ca gândul, ca spaima şi ca dorul. El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună Şi piere într-un fulger cum piere vestea bună; Şi trece pe sub nour, şi trece pe sub stea Clipiş, cum se strecoară prin oameni vestea rea! Se duce calul Graur spre codrii de stejari În care greu se luptă balaurii cei mari Cu pajuri năzdrăvane născute-n ceea lume; Prin locuri unde şerpii brilianturi fac din spume Şi zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese, Ca-n ele să ascundă frumoase-mpărătese. El trece prin poiene cu tufe aurite În care se alungă şopârle smălţuite Şi blânde păsărele ce cântă-n cuibul cald, Având rubine-n pliscuri şi ochii de smarald. Acolo vântul serii prin frunze-alene zboară, Lovind încet de umbră aripa lui uşoară, Şi iarba, chemând vântul din zori ca s-o dezmierde, Se mişcă-n vălurele precum o apă verde. El trece peste râuri ce curg necontenit Ca zilele senine a celui fericit. Şi apa-ndeamnă faţa pe maluri să se culce, In ea să se oglinde, s-o facă apă dulce. Zadarnic! ea-nainte, nainte mereu pasă, Ca omul cu grăbire mânat de dor de casă, Şi de trei ori trei zile şi nopţi de trei ori trei Ea lasă somnul dulce să piară-n urma ei. Şi astfel tot pe cale, cu ochii ţintă-n soare, Cu coamele-i lucioase în vânt fâlfâitoare, Ea pare şi dispare, răpită de cal Graur, Precum un vis ferice într-un vârtej de aur. Dar după multă trudă şi mult amar de cale, Odată cu amurgul ajunge într-o vale, O vale înverzită ce se uneşte-n zare Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare. Acolo calul Graur îşi încetează zborul, Nemaiavând pământuri să bată cu piciorul, Iar Lia se coboară cu grabă de pe cal Şi merge de se pune pe-al mării verde mal, Privind cu dor la raiul din fundul depărtat Pe care se ridică al soarelui palat. "Pe unde-ţi merge gândul, stăpâna mea iubită?" O-ntreabă glasul umbrei de cale obosită. "Ah! dragă surioară! duioasa Lia zice, Zăreşti în depărtare cea insulă ferice Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime? Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înălţime, Acel palat de aur, cel cuib de străluciri, Cu poarta de rubinuri şi stâlpii de safiri? Acolo-mpărăteşte frumos ursitul meu, Acolo-mi zboară gândul, acolo eu mă vreu! Dar cum să fac, vai mie!... ah! calul meu nu poate Să calce şi pământul, şi mările să-noate!" "Stăpână! zice Graur, ce nu pot eu pe lume O poate al meu frate, născut pe-a mării spume." Cum zice, cum nechează... Din marea cea profundă O volvură se-naltă şi iese-un cal în undă, Cu ierburi şi mărgeanuri având coama-mpletită, Şi solzi de-argint pe spate, şi palmă sub copită. Zărindu-1, Lia vesel de cale se găteşte, Dar când e ca să plece şi când se despărteşte De Graur, ea-1 sărută, pe coadă-1 mai dezmiardă Şi-l cheamă drag pe nume şi plânge c-o să-1 piardă. Apoi se-ntoarce iute la mal, şi iute sare Pe noul cal ce-o poartă uşor pe-a lui spinare. Şi umbra ei rămâne pe mal înstrăinată, Şi Graur se afundă în zarea nourată. IV Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alină Cântând o melodie simfonică, marină, Ajunge Lia grabnic la insula dorită, A cărei iarbă vie cu raze-i altoită. Copila-n haine mândre de fiu împărătesc S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc, Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător, O spun mai mult că-i fată decât că e fecior. Ea intră în palatul acel de feerie Cu inima-n bătaie de dulce bucurie, Dorind ca să-ntâlnească, temând de-a întâlni Pe-acel care-a vrăjit-o aicea de-a veni, Şi iată că zăreşte a lui bătrână mamă, Cu genele căzute pe ochi ca o năframă! De când nu era încă pământul care este, De când tot ce e-n lume era numai poveste Şi raza de lumină şi razele căldurii Erau comori ascunse în haosul naturii, A splendidului soare ferice născătoare Trăieşte-n luminoasă şi magică splendoare, Dar tristă şi orbită de vecinica-i lucire, Acum ea nu mai poate pe soare să-1 admire, Şi-i este scris de soartă atunci numai să vadă Când fiul ei în cursă ar fi expus să cadă. Sărmana-ncet aude sunând pasuri străine, Tresare şi întreabă: "Ce om, ce fiară, cine A îndrăznit să vie aice, ş-a pătrunde În locuri necălcate de pas de om; pe unde Nici pasărea măiastră a trece nu-ndrăzneşte, Nici doru-n rătăcire pierdut nu se opreşte?" Copila tremurândă s-apropie şi zice: "Sunt om cu gânduri blânde venit din lume-aice". "De eşti fecior, replică bătrâna îngrijită, Să-ţi fie calea floare şi urma înflorită, Şi-n viaţă să ai parte de soacră iubitoare Şi de nevastă dulce, frumoasă, zâmbitoare; Iar dacă eşti tu fată, precum te-arată glasul, Pe urma ta uşoară întoarce-ţi iute pasul Şi piei din aste locuri neatinse şi curate, Domnite de-al meu soare, copil fără păcate!" . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Copila spăimântată cu dorul ei se ceartă. Ar vrea, ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă; Când iată că s-aude în lunga depărtare De cai venind spre casă voioasă nechezare, Şi iată că palatul se umple deodată Cu zilnica lumină din lume adunată; Căci soarele apune, lăsând de-a lung pe ceruri Clipirile de stele ş-a umbrelor misteruri. El vine şi apare atât de luminos, Că-ntunecă vederea cu chipul său frumos. "Bine-ai venit, copile, de mult înstrăinat! Îi zice blânda mamă c-un dulce sărutat. Te bucură de oaspe venit de pe pământ, Un oaspe blând la suflet şi gingaş la cuvânt!" În juru-i mândrul soare se uită cu mirare... El vede şi nu crede, îi pare că îi pare Şi simte-un neastâmpăr, în inima-i vergină Sub galeşa ochire a fetei ce suspină. Apoi, luând de mână pe Lia tremurândă: "Oricine-ai fi, el zice, fiintă, tu, plăpândă! Durerea omenească în veci să nu te-ajungă, Şi fie-ţi scurt necazul şi fericirea lungă! Pe flori de primăvară obrazu-p să se culce, Şi fie-ţi dulce viaţa şi moartea fie-ţi dulce!" Copila îl ascultă pierdută în extaz, Cu zâmbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz, Şi zice: "Mândre soare! lăsat-am scumpa ţară Şi casa părintească în timp de primăvară, Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir; Şi-n calea mea grăit-am cu flori de trandafir, Cu râuri şi cu nouri, cu fluturi şi cu stele; Grăit-am şi cu vulturi, cu şoimi, cu rândunele, Cu tot ce putea-n lume de tine să-mi grăiască, Ş-acum îţi zic eu ţie în limba omenească: Minune mult iubită! Lumină de lumine! Ah, inima mă poartă să stau în veci cu tine!" Şi soarele şi Lia, pereche de iubire, În ochi aprinşi de doruri îneacă-a lor privire, Zâmbind unul la altul cu-nduioşire multă. Iar mama ce nu-i vede, dar care îi ascultă, Grăind cu mintea, zice: "Să fiu oare-nşelată? Acest străin să fie oare fecior, sau fată? El are glasul dulce, prea dulce, prea duios De când a dat cu ochii de fiul meu frumos!" Apoi, mai stând pe gânduri, adaugă-n tristete: "Ah! unde mi-e vederea din dalba tinereţe!... Amar de cine are pe ochi un negru nor Când inima presimte!... E fată, sau fecior... La noapte voi aşterne în patu-i albe flori; De-a fi bărbat, sub dânsul pieri-vor până-n zori, Iar de-a fi fată, ele, de sânul ei lipite, În faptul dimineţii vor fi mai înflorite." Bătrâna-n neastâmpăr se duce şovăind, Condusă de-a ei cârjă prin umbră pipăind. Atunci voiosul soare, simţind o nouă viaţă, O ia pe Lia-n braţe şi o sărută-n faţă Şi-i zice cu-nfocare: "Iubita mea mireasă, În lumea pământeană ai fost împărăteasă; De-acum tot împreună gustând cerescul bine, Eu lumina-voi cerul, şi tu, dragă, pe mine". Copila varsă lacrimi; uimită ea simţeşte Că inima-i ferice în sânu-i se topeşte Ca ziua cea de vară când razele se scurg Topindu-se în umbra adâncă din amurg. Şi astfel drăgălaşii de-a lor iubiri au parte... Iar când le spune noaptea că-i timp a se desparte, Nici unul n-are gândul să facă începutul, Să rupă lanţul dulce ce-i leagă cu sărutul! V A doua zi, pe timpul minunilor visate, Când faptul dimineţii la uşa nopţii bate, Bătrâna mamă, trează de grija ce-o domină, Simţeşte că e-n lume o stranie lumină. Ea merge cu grăbire la patul unde crede C-a trebuit să doarmă străinul... şi ea vede (Căci dragostea de mamă o face-acum să vadă), Ea vede-n aşternutu-i flori vii ca de zapadă. "Ah! zice cu durere; nici una nu-i uscată! Nici una veştezită! Străinul oaspe-i fată!" Apoi, în tulburarea-i de crudă presimţire, Înalţă ochii-n ceruri şi vede cu-oterire... Ce vede? Pe zenitul adânc, înflăcărat, Măreţul soare plană! şi caru-i înhămat Cu nouă cai de raze, ce-n spaţiu 1-au răpit, Cutrieră cerescul întins nemărginit. Zbor caii lăsând râuri de foc în urma lor Şi frâiele scăpate de-a lung în aer zbor; Iar soarele ferice, dând lumilor uitare, Cu Lia legănată pe sânul lui apare, Şi lumile-nundate sub flăcări arzătoare Privesc cu îngrozire alt soare lângă soare... "Blestem! strigă bătrâna, blestem pe capul tău, Tu, care-mi răpeşti viaţa, răpind pe fiul meu!" Şi mama cade moartă! Ea cade! dar urgia, Dar cruntul blestem zboară, se suie pân' la Lia, Ş-a soarelui mireasă lovită, fulgerată, Din ceruri cade-n mare lucind ca o săgeată. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ah! mare i-a fost visul şi scurtă fericirea! Iubirea i-a dat moartea şi moartea - nemurirea! Iar sufletu-i ferice luat-a forma vie De-o mică, drăgălaşă, duioasă ciocârlie Ce vecinic către soare se-nalţă-n adorare, Chemându-1, primăvara, cu dulcea ei cântare!

Umbra ta… – Nichita Stănescu

Iată, corzile stelelor vuiesc lumesc, nelumesc Uite, semne se-arată în lume bune, nebune Şi tu, ce mai faci, dragostea mea? Umbra ta, spune-mi-o, cărui s-o dărui, s-o nărui?…

Jupiter conservator – Nichita Stănescu

Orice lucru e mai puţin real decât amintirea mea despre el. Orice amintire e mai puţin reală decât faptul naşterii. O, voi strămoşi, tu strălumină, gingaşule de ochi, pat de nimic pentru un somn de nicicând al vederii. Ce greu poate să fie cuvântul! Locul lui de baştină, ca apa este, dar amintirile lui, dar semnul lui, sufletul lui râde, surâde, pentru că de piatră este şi cum bine se ştie piatra este ironică faţă de este.

Să țin încă o dată… – Mihai Eminescu

Să țin încă o dată Mânuța ta la piept Și-n ochii tăi să caut Întrebător și drept. O strâns-îmbrățișare Vis dureros de foc ­ Ș-apoi să plec în lume, Copil făr- de noroc. Să nu se mai aleagă De viața mea nimic, Să mor uitat de oameni ­ E soarta ce-mi prezic. ... cumpăraţi un articol de pe situl e-moda.ro

Din noaptea… – Mihai Eminescu

Din noaptea vecinicei uitări În care toate curg, A vieţii noastre dezmierdări Şi raze din amurg, De unde nu mai străbătu Nimic din ce-au apus - Aş vrea odată-n viaţă tu Să te înalţi în sus. Şi dacă ochii ce-am iubit N-or fi de raze plini, Tu mă priveşte liniştit Cu stinsele lumini. Şi dacă glasul adorat N-o spune un cuvânt, Tot înţeleg că m-ai chemat Dincolo de mormânt.

Cântare vântului – Lucian Blaga

"În iubire nimeni, nimeni nu-şi ţine cuvântul. Veşnic strâns îmbrăţişat te-a ţinea numai pământul." Astfel cântă sfâşiat lângă mine vântul, când la dreapta, când la stânga, lângă mine vântul.

Atica – Nichita Stănescu

Urăsc orice piatră şi invidiez orice bucată de materie; n-apuc să mor şi înviez şi mi-e urât şi mă sperie liniştea sinelui lor strâns cu însuşi în braţe... N-apuc niciodată să mor. Am feţe, am faţe, am ochi, ochiuri de apă în care se azvârle Ofelia, nebuna, şi nimeni n-o scapă, nimeni n-o scapă, n-o trage la sine nici luna. Să se iubească deci sinele cu sine, singuratece cu singuratici, dar ia-mă Doamne tu pe mine Şi du-mă în ţărmurii mării, în Atici...

Sufletul metalic al oraşului – Nichita Stănescu

Se face seară şi orizontul coboară. Oraşul îşi ridică un cartier spre lună. E un sunet de fier, de cabluri întinse. Umbrele oamenilor încep să apună. Când ridic braţul, umbra lui ascuţită izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut, de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance pe care o primeşti nepăsător în scut. Eşti sufletul de metal al oraşului. În amurguri apari în pieţele ovale: - Cetăţeni, s-a făcut seară. Încep serbările! (Braţele tale bărbăteşti par două macarale) Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru. Gândurile izbesc în stele şi ele răsună. De-a lungul stâlpilor zvelţi, când mă-ntorc de la lucru, un cartier al oraşului se ridică la lună. Nu te recunosc nicviodată de la prima privire; iei mereu un alt chip. Azi mi-apari ca o schelă îndrăgostită de tainicul zenit.

Nuntă în codru – George Coşbuc

Ce mai chiu şi chef prin ramuri Se-ncinsese-atunci! Numai fraţi, şi veri, şi neamuri De-ar fi fost umpleau o ţară! Dar aşa, că s-adunară Şi străini din lunci! De mă-ntrebi, eu nu ştiu bine, Alţii poate ştiu — Ce să-ntrebi calici ca mine! Ştiu că lumea dintr-o dată, S-a trezit că-i adunată Şi c-o duce-n chiu. Că-ntr-o zi, purtând în mână Un colac ş-un băţ, Prepeliţa cea bătrână S-a pornit şi-n deal şi-n vale, Şi chema-ntâlnind pe cale Lumea la ospăţ. — "Ce-i tu, soro?" — "Ce să fie? Nuntă mare-n crâng! N-ai văzut tu veselie De când eşti şi porţi un nume. Şi-am plecat trimeasă-n lume, Oaspeţii să-i strâng." — "Dar pe mire cum îl cheamă, Cine-i el şi-al cui?" — "N-auzişi de sturz, bag samă! Până şi-mpăratul ştie." — "Şi-i bogat?" — "Ce-i pe câmpie, Tot ce vezi, i-al lui! Iar mireasa! Din cosiţă Numai flori îi cad. Mierla e. Şi e pestriţă, Şi gătită ca o cruce: Cizme galbene şi-aduce Tot din Ţărigrad." — "Ei, atunci să ştii, vecino, C-am să viu şi eu." — "Păi, de bună seamă, vino!" Tot aşa, cu voie bună, Prepeliţa-n sârg adună Pe nuntaşi mereu. Şi s-a strâns din zare naltă Neamu-ntraripat, Şi din crâng, şi de la baltă, Şi din şesuri, de prin grâne; Ba şi vrăbii mai bătrâne, Musafiri din sat. Până-n noapte tot veniră Şi prin crengi au mas. Iar în zori se răscoliră, Şi-n gorun aveau altarul — Ia-nchinaţi-mi cu paharul, Să-mi mai vie glas. Mă-ntrebaţi de nun? Ei, nunul, Soare-ntr-adevăr: Dumnealui, mă rog, păunul! Nună mare-a fost găiţa, Stete-acasă păuniţa, Că-i murise-un văr. — "Pop-aveau?" Tu, maică sfântă! Stai să mai vorbeşti? Ştii pe ciocârlan cum cântă? Dumnezeu să-i ţie firea! A-nvăţat trei veri Psaltirea La vlădici sârbeşti. Drusce-aveau o coţofană Şi-un cârstei bălţat. Pitpalacul, nene,-n strană! Iar cădelniţa de aur O ţinea jupânul graur Dascălu-nvăţat. Dar să vezi! La socru mare Zgomote din zori: Piţigoiu-ntr-una sare, Steag pe casă şoimul suie. Gheunoaia bate cuie Ca s-anine flori. Iar prin cuhnii sfat şi vorbă, Asta s-o vedeţi! Prepeliţa face ciorbă, Presurile fac friptură, Vin sticleţii şi le-o fură, Dracii de sticleţi! Şoimii repezi scot în gheare Carnea din căldări, Corbul cel cu ciocul tare Dumicată-n blide-o lasă, Cintiţoii duc la masă Rândul de mâncări. Şi, cu şorţ de jupâneasă, Rândunele vin Şi deretică prin casă, Iar pe mese-aştern prosoape Şi dau laviţele-aproape, Cane-aduc cu vin. Dar te miri tu, prin pahare Cine le turna? Cucul sur, că-i meşter mare La urat şi-nchinăciune, E proroc şi-ţi ştie spune Tot ce-o fi şi-o da. Cântă-n cobză-acum buhaiul Cel cu gâtul strâmb, Mierla şuieră cu naiul, Cu cimpoiul cântă cioara, Pitulicea cu vioara, Bufniţa c-un drâmb. Codobaturi iuţi ca focul, Tot bătând din cozi, Măturară-n clipă locul Şi făcur-o bătătură, Şi ce horă mai făcură Ca la voievozi ! Jucau sârba porumbeii, Că e jocul lor, Şi-au luat la joc cârsteii Pe-o răţuşcă — vai de mine ! — Graurul juca pe vine, Barza-ntr-un picior. Numai cioara cu cimpoiul, Tot izbind cu el, Se bătea cu piţigoiul, Iar sitarul dup-o uşă Se certa c-o găinuşă Pentr-un gândăcel. Vin de-ar fi, că cearta vine, Astfel cum s-o zici? Să te superi tu, creştine, Pentru dinţii scoşi din gură? Pentr-un ghiont şi-o-mbrâncitură Cheful să ţi-l strici? Şi ţipau de-a valma-n ramuri, Miile de guri! N-alegeai, străini şi neamuri, Şi pe plac cânta tot insul — Clocotea de chiu cuprinsul Veselei păduri. — "Tu erai?" Mă-ntrebi ca prostul! Vorba din bătrâni: Eu la chef ca-n marte postul. Vinu-l beam din coji de-alună Şi-azvârleam, de voie-bună, Cu căciula-n câini. Ba, şi-n ciur le-adusei apa, Ca să fiu în rost, Lemne le-am tăiat cu sapa — Şi, sărind pe-o buturugă, Am venit la voi în fugă, Să vă spun ce-a fost! Publicată iniţial în Tribuna poporului, Arad, nr. 53 (18/31 mart.), 1900

Cânele ovreiului – George Coşbuc

Într'un an, cândva 'ntr'o vară Nu știu unde, în ce sat, Un ovrei mergând cu marfă Într'o curte a intrat. Și cum intră el pe poartă Cu bagajul la spinare, Hop, îi sare înainte Un dulău urît și mare. ,,Ce să fac acum ? se'ntreabă Bietul Ițic supărat. - Dacă strig să vie omul, Pân'să vie - m'a mâncat ! Dacă plec pe poartă iară - Aș pleca eu bucuros Dar dulăul e în stare Să m'apuce pe din dos... Nici încolo, nici încoace, Ia mai bine stau pe loc ; Și-am să-l iau cu vorbă bună - Chiar așa să am noroc !” - Moi Grivei, zic zău, ascultă De cînd umblu eu pe jos N'am văzut în toată lumea Un cățel așa frumos ! Mă mai duc la târg eu, lasă, Ți-oi aduce un covrig. Ce folos ai dacă latri ? Parcă-ți iese vr'un câștig ? Moi Grivei, tu ești cuminte, Ce-ai cu mine de'mpărțit ? Am venit la bedea Gheorghe - Ei, și ce-i dac'am venit ? N'am să stau un an la dânsul, Plec îndată la haham... Dar dulăul se repede Și mai tare ; ham ! ham ! ham ! - Stai pe loc ! Ai-vei mi-e frică ! Ci păcat că n'am o pușcă ! Badi Gheorghe, badi Gheorghe, Ieși afară că mă mușcă ! Badi Gheorghe iese'n ușă, Dă c'o piatră după câne Și-apoi zice : - Nu te teme ! Ține-ți inima, jupâne ! Nu știi vorba românească Dela moși-strămoși lăsată, Că un câne care latră Nu te mușcă niciodată ? - Știu pruverbul - zice Ițic - Că-l avem și la orvei, Știu prea bine... dar e vorba Dacă-l știe și Grivei !

Tu nu eşti frumuseţea… – Tudor Arghezi

Tu nu eşti frumuseţea spiralelor candide, În ochi tu nu duci moarte şi perlele lichide În cari răsfrîng misterul văpăile livide. Nici flori n-atingu-ţi fruntea spre dînsele plecată, Nici pagini cu poeme rămase de-altădată Nu se desfac nostalgic în dreapta-ţi inelată. Tu nu cunoşti otrava gîndirii şi-a vegherii: Fantasmele de fildeş, regini ale tăcerii, Nu ţi-au suflat miresme subt salciile serii. Tu ştii că de cînd lumea e linişte şi pace, Că drumul e pe care păianjenul îl face Ţesînd în umbră caldă velurele să-mbrace Subt cari stagnează ochii şi pletele-ţi opace. Copil naiv! de-aceea te-ador şi te mîngîi Cu faţa-nmormîntată ca-n floare de lămîi În carnea-ţi netezită de buzele dintîi! Şi nu-ţi şoptesc sonete, nici mituri nu-ţi îngîn, Pe unde trece umbra acestui hoit păgîn. Aplec eternitatea spre tine, şi rămîn Cu ochi-închişi în zîmbet, copil abia-nflorit; Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit, Ca o dantelă scumpă pe trupu-ţi adormit. Dar spune-mi, la crepuscul, încet, sunt fericit?…

Nod 2 – Nichita Stănescu

Nu curge din el ceea ce vrei să curgă din el! Nu cade din el ceea ce vrei să cadă din el! Nu moare în el ceea ce vrei să moară în el, împărate! Roata îi rupe carnea și carnea nu i se mai sfârșește! Roata îi rupe osul și osul nu i se mai sfârșește! Roata îi rupe sângele și sângele nu i se mai sfârșește. împărate! I-am jupuit pielea de pe el și sub piele i-am găsit tot piele! I-am spart ochiul și sub ochi i-am gâsit tot ochi! I-am smuls limba și sub limbă i-am gâsit tot limbă, împărate! I-am tăiat inima dar sub ea aflăm tot inimă! I-am despicat fruntea dar sub ea aflăm tot frunte! I-am frânt șira spinării dar sub ea aflăm tot șira spinării, împărate! Au început să ni se roadă de sudoare, trupurile și mințile, cum se roade ceasul cel mare al primăriei,-de timp! Ne tocim de moartea lui care nu-l doare, împărate! Lucrăm la el întruna, lucrarea, - dar el nici măcar nu se începe! El nici măcar nu se începe! Măcar nu se începe! Nu se începe, împărate! Noduri și semne ( 1982 )

Să nu se spargă gheaţa – Nichita Stănescu

Să nu se spargă gheaţa înnegrindu-se lasă-i unii pe alţii, alţii pe alţii adormindu-se. Leneşi, somnoroşi, înalţii, Mai bine dă ninsoare mărită. Geometrie, noi suntem elevi. Să cadă memoria noastră chincită prin evuri, prin evi. Coboară-n jos Luceafăr blând dincolo de materie unde dorm aiurând şi nu se mai sperie strămoşii strămoşilor noştri muriţi, rămaşi în urmă, în urnă îngeri iubiţi fâlfâiţi deasupra în turmă. Cine moare în zbor, să cadă deasupra-mi, în spinarea mea îi dau voie... Valuri putrede şi cascadă cu spume vertebre ale lui Noe Ale lui A. Aleluia. Aleluia zic şi-atât. Să nu se spargă gheaţa; de cald îmi ţine şi de urât. * din volumul "În dulcele stil clasic"

Unei Fecioare – George Bacovia

Duduia vesnic citeste ; Stie clavirul, picteza Si nopti de-a randul vegheaza, Si poate, de-aceea slabeste. Se crede, si unii o spun Dar totul ramane secret Duduia viseaza-un poet, Bizar, singuratic, nebun.

Cu penetul ca sideful – Mihai Eminescu

Cu penetul ca sideful Strălucește-o porumbiță, Cu căpșorul sub aripă Adormită sub o viță. Și tăcere e afară. Lumineazã aer, stele. Mută-i noaptea — numai râul Se frãmântă 'n pietricele.

Peste vârfuri – Mihai Eminescu

Peste vârfuri trece lună, Codru-şi bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. Mai departe, mai departe, Mai încet, tot mai încet, Sufletu-mi nemângâiet Îndulcind cu dor de moarte. De ce taci, când fermecată Inima-mi spre tine-ntorn? Mai suna-vei, dulce corn, Pentru mine vre odată?

Pastel II – George Bacovia

- Adio, pică frunza Și-i galbenă ca tine, - Rămâi, și nu mai plânge, Și uită-mă pe mine. Și s-a pornit iubita Și s-a pierdut in zare – Iar eu în golul toamnei Chemam în aiurare… - Mai stai de mă alintă Cu mâna ta cea mică, Și spune-mi de ce-i toamna Și frunza de ce pică.…

Groza – Vasile Alecsandri

Galben ca făclia de galbenă ceară Ce-aproape-i ardea, Pe-o scândură veche, aruncat afară, De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea; Iar după el nime, nime nu plângea! Poporu-mprejuru-i trist, cu-nfiorare, La el se uita. Unii făceau cruce; alţii, de mirare, Cu mâna la gură capul clătina Şi-ncet, lângă dânsul, îşi şopteau aşa "El să fie Groza cel vestit în ţară Şi-n sânge-ncruntat! El să fie Groza, cel ce ca o fiară, Fără nici o grijă de negrul păcat, A stins zile multe şi lege-a călcat!" Un moşneag atunce, cu o barbă lungă, La Groza mergând, Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă, Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând, Mai facu o cruce şi zise plângând: "Oameni buni! an iarnă bordeiu-mi arsese, Şi pe-un ger cumplit Nevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese. N-aveam nici de hrană, nici ţol de-nvelit, Şi nici o putere!... eram prăpădit! Nu aşteptam altâ din mila cerească Decât a muri, Când creştinul ăsta, Domnu-1 odihnească! Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi Ş-aproape de mine calul îşi opri. "Nu plânge, îmi zise, n-ai grijă, române, Fă piept bărbătesc; Na, să-ţi cumperi haine, şi casă, şi pâine..." Şi de-atunci copiii-mi ce-1 tot pomenesc, Oameni buni! de atunce în tihnă trăiesc." Şi, sărutând mortul, bătrânul moşneag Oftâ şi se duse cu-al său vechi toiag. Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale: "Dumnezeu să ierte păcatele sale!"

Cezara VIII – Mihai Eminescu

VIII În ziua-n care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul paharelor şi a comesenilor săi. Când ea-l văzu întins pe pat, genele încă deschise peste ochii sticloşi, gura plină de spume, ea se răzimă de bolta unei fereşti şi privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-şi trăise decât sie şi care, spre a-şi împlini patime care aveau să aibă acest sfârşit, era s-o vândă pe ea, chipul de Madonă, omului pe care-l ura mai mult în lume. Când Castelmare se prezentă, începu s-o mângâie: — Contesă, zise el, părintele d-tale a murit şi ai rămas fără alt sprijin în lume decât mine, viitorul d-tale bărbat. — Ba şi fără acesta, zise ea, căci d-ta ai încetat de-a fi viitorul meu bărbat — sau cel puţin anul meu de doliu au depărtat această fericită perspectivă. Vei bate iar la uşa mea după un an. Castelmare ieşi nemulţumit, aruncându-i o ultimă privire de ură neîmpăcată. Francesco o sfătui de-a părăsi oraşul, unde era expusă urmăririlor crudului ei adorator, şi să se retragă la o mănăstire de călugăriţe în apropiere de câteva ore — unde ea se şi duse după înmormântarea tatălui ei. Ea slăbise de grijă, sărmana copilă... despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cât că barca lui Francesco, în care el se pornise pe mare, se găsise sfărâmată la ţărmuri, astfel încât ea-l crezu înecat, mort de mult. În murii liniştiţi ai mănăstirii ea se regăsi pe sine însăşi. Chilia ce i se dedese era cu fereasta-nspre grădină şi mare; şi adesea, trăgând zăvorul la uşă ca să nu fie supărată de intrarea nimănui, ea privea ore întregi la înmiirea undelor depărtate ce se pierdeau în orizon, la prăvălatica grădină, frumoasă şi sălbătăcită, care-şi înrădăcinase hăţişurile şi arborii până lângă ţărm; sau alte dăţi, pierzându-se printre aleile umbroase, ea plivea firele de iarbă de pe cărare sau se ascundea într-un boschet aproape de ţărm, în care şedea ore întregi, adâncită în dorul ei fără de speranţă. În zile calde ea se dezbrăca şi, lăsându-şi hainele-n boschet, se cobora la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă în care tânăra delicateţe, dulcea moliciune a copilăriei era întrunită cu frumuseţea nobilă, coaptă, suavă, pronunţată a femeii. Prin transparenţa generală a unei pieliţi netede se vedeau parcă vinele viorii şi când piciorul ei atinge marea, când simte apele muindu-i corpul, surâsul său devine iar nervos şi sălbatec, cu toată copilăria ei; în luptă cu oceanul bătrân ea se simte reîntinerind, ea surâde cu gura încleştată de energie şi se lasă îmbrăţoşării zgomotoase a oceanului, tăind din când în când cu braţele albe undele albastre, înotând când pe-o coastă, când pe spate, tologindu-se voluptos pe patul de valuri. Începuse a însera şi ea iar se lăsa amorului ei cu marea, iar surâdea în faţa valurilor cu acea intensivă şi dulce voluptate. Îşi golise gâtul ei de ninsoare, îşi despletise părul pe umerii rotunzi şi pe sânii crescuţi în sete de amor, până rămase goală şi frumoasă ca o statuă antică, având înaintea acestei din urmă avantajul vieţii, acea pieliţă caldă, dulce, netedă care lăsa urme dac-o atingeai. S-aruncă în mare şi începu să-noate, puindu-şi drept ţel de ajuns nişte stânci ce le vedea un sfert de ceas departe de ţărm. Undele liniştite o duceau şi în curând ajunse la stâncile din mare. Ea merse-ncetinel de-a lungul lor, rezemându-şi mâinile de pereţii de piatră, ajunse la o peşteră din care curgea sfâşiat şi strălucind un izvor, intră mergând de-a lungul pârâului şi deodată o panoramă cerească se deschise ochilor ei... "D-zeule! ce rai! gândi ea — voi sta aici puţin". Ea merse-nainte prin iarba care, caldă şi mirositoare, îi gâdila corpul, s-aruncă în lacul limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să adoarmă, fugea apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi şi albine... Era nebună, ca un copil rătăcit într-o grădină fermecată de basme. În urmă, văzând că soarele se-nclinase, ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei când nu văzu nici o ieşire. Ce să facă? Cu gândul că s-a rătăcit îşi mai primblă ochii de jur împrejur... nicăieri o ieşire... "Ah! gândi, şi ce-ar fi de aş petrece o noapte în acest rai fermecat? Cine mă vede şi cine mă ştie?" . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Se făcuse noaptea. Stelele mari şi albe tremurau pe cer şi argintul lunii trecea, sfâşiind valurile transparente de nouri ce se-ncreţeau în drumu-i. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori; dealurile străluceau sub o pânză de neguri, apa molcomă a lacului ce-nconjura dumbrava era poleită şi, tremurând, îşi arunca din când în când undele sclipitoare spre ţărmii adormiţi. Şi-n mijlocul acestei feerii a nopţii lăsate asupra unui rai înconjurat de mare trecea Cezara ca o-nchipuire de zăpadă, cu părul ei lung de aur ce-i ajungea la călcâie... Ea mergea încet... Toate visele, toată încântarea unei aromate nopţi de vară îi cuprinsese sufletul ei virgin... ar fi plâns! Îşi aducea aminte de amantul ei şi-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei. Ea veni lângă lac şi văzu cărare de prund pe sub apă. Începu să treacă şi apa fugea rotind împrejurul gleznelor ei... Ea se uită l-acea dumbravă încântată... o dorinţă de fericire îi cuprinse sânul... era atât de însetată de amor ca copilul cel tânăr şi fraged, buzele ei erau uscate de dorinţa unei sărutări, cugetarea ei era împătimită ca un strat cu florile pe jumătate veştezite de arşiţă. Când ajunse în dumbravă umbra mirositoare a arborilor nalţi arunca un reflect albastru asupra pieliţei ei, încât părea o statuă de marmură în lumină viorie... Deodată ea văzu prin arbori o figură de om... gândea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze... şi acel chip luă din ce în ce conture mai clare... era el. "Ah! gândi ea zâmbind, ce nebună sunt... pretutindenea el, în frumuseţea nopţii, în tăcerea dumbrăvilor"... El s-apropie... El credea asemenea că are-o-nchipuire aievea înaintea lui... O privi lung, se priviră lung. Când îi luă mâna... ea ţipă. — Cezara, strigă el, cuprinzând-o-n braţele lui... Cezara! eşti o închipuire, un vis, o umbră a nopţii zugrăvită cu zăpada luminii de lună? Sau eşti tu? tu? Ea plângea... nu putea răspunde. Se credea nebună, credea că-i vis, ş-ar fi vrut numai ca vecinic să ţie acel vis. — Tu eşti? Chiar tu? întrebă ea cu glasul înecat căci toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau splendide şi doritoare de viaţă... Ea nu se mai sătura privindu-l... Şi uitase starea în care era . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1876

Dioptrie – Ion Barbu

Înalt în orga prismei cântăresc Un saturat de semn, poros infoliu. Ca fruntea vinului cotoarele roşesc, Dar soarele pe muchii curs - de doliu. Aproape. Ochii împietresc cruciş Din fila vibrătoare ca o tobă, Coroana literei, mărăciniş, Jos în lumină tunsă, grea, de sobă. Odaie, îndoire-n slabul vis! - Deretecată trece, de-o mătuşe - Gunoiul tras în conuri, lagăr scris, Adeverire zilei - prin cenuşe.

Taceti! Cearta amuteasca … – Mihai Eminescu

Tăceți! Cearta amuțească ­ E-o oră grea și mare, Aripele ei negre în ceruri se întind, Astfel lumea-amuțește la-ntunecări solare, Astfel marea-amuțește, vulcane când s-aprind; Când prin a vieții visuri ­ oștiri de nori ­ apare A morții umbră slabă cu coasa de argint Tăceți! Cum tace-n spaimă a Nordului popor Când evul asfințește și dumnezeii mor. Aduceți-vă aminte de-acele nalte poze De frunțile-n lumină a vechilor profeți; Pe un pustiu de piatră, pe cer d-azur și roze Trecu un stâlp de flacări ce lumina măreț Și-n fruntea unui popol ­ pierdut în chin ­ e Mose, Și sufletul lui mare, adânc și îndrăzneț, Prevede că în sânul pierdutului popor E viitorul lumei ș-al ei mântuitor. El n-a văzut pământul promisiei divine, Viața lui se stinse în munții slabi și suri, Corpul i-l poartă-ntregul pustiu fără de fine, O ginte-ntreagă poartă a lui învățături. Ca-nmormântată-n secoli, cenușa lui rămâne, Dar spiritu-i sfăramă înalții, vechii muri De Iericho ­ și-n gându-i și-n biblia lui scrisă Viața-ntreagă mare unui popor e-nchisă. Astfel în noaptea noastră pierdută și amară, Un glas de deșteptare adânc a răsunat, O stea a rupt puternic eclipsa cea solară, Un stâlp pin chinuire un drum ne-a arătat, O arpă de aramă cu coarda temerară Trezi-n sufletul nostru simțire de bărbat: Ca glasul Providenței din stinsele decade, Astfel s-auzi glasu-ți, bătrâne Eliade! O, limba lui! Îmi pare c-aud cum ea răsună În aspra ei mânie, zidind nor peste nor, Din ștearsa, nențeleasa a istoriei rună A descifrat al ginții puternic viitor. El trece peste timpuri pe valuri cum furtuna, Valuri cari în ceartă se scutură și mor. Os magna sonaturum! Idei c-ale lui Crist În limba inspirată unui evanghelist. Inima lui cea mare menită fu de soartă Să nască-ntr-un timp rece, căzut, degenerat, Dacă în fundul negru, adânc din marea moartă, Cu-ape de plumb, cu valuri greoaie-n a ei pat, Vulcan puternic, care cutremur în el poartă, Cu razele-i de flacări ar fi acufundat, Pân-ce deodată mândre, gândirile-i irump Pin undele greoaie, pin apele de plumb. Raftul de proză!

Vanitas – George Bacovia

Nu-ţi mai pot cânta Romanţe, Toate tac În jurul meu, Fals se duce Cursul vieţii, Negăsind Un cântec nou... Agent secret Mi-a fost iubirea, Dar nu ştiu când S-a demascat... Nu-ţi mai pot cânta Romanţe, Şi, desigur, Le-am uitat.

Amfion, constructorul – Nichita Stănescu

Aici, pe câmpul unde-n vechime zeii n-au trecut decât călări, unde pietrele-şi arată colţii albi, şi iarba fuge speriată-n verzuiele zări, îmi dau întâlnire cu tine, femeie zveltă şi sălbăticită de frumuseţe, înainte de răsăritul soarelui, când stelele rostogolindu-se-nclină cerul într-o parte, şi tu, venind, de tine doar un strigăt mă mai desparte. Cele mai tainice şi mai adevărate cuvinte de dragoste ţi le spun, înainte de-a te zări. Bat aerul cu toate valurile marii, şfichiul lor răsuceşte copacii, şi sepiile, şi rechinii, într-un dans de oglinzi. Te aştept să-ţi desprinzi trupul din iarbă, femeie. Din umerii mei şi din întreaga mea putere ţâşnesc două pantere, nemaivăzute pantere, pe ape s-aştern, curcubee, şi se fac viaducte şi poduri, curînd, peste cai ferate lucind, peste trenuri trecînd. Din pieptul meu arămiu, vărgat în părţi de vite muşchiuloase, aidoma vor ţâşni, mai tîrziu, leii cu coame flocoase, în friguri, ca nişte explozii de aur vor ţâşni şi vor bate aerul şi se vor prăbuşi, şi se vor face temelii şi terasamente şi diguri. Din coasta, zbătându-se ca o sabie, îşi va arcui în salt trupul lucios delfinul, din tot cârdul cel mai frumos, izbind cu coada aerul lichid. Şi va coborî, incolacindu-se că un cercel, şi se va face zid şi se va face crenel. Oh, pe rând, din genunchi, condorii vor izbucni în mănunchi, se vor roţi, luând văzduhu-n tăișe şi se vor aşeza şi se vor face acoperişe, şi din gleznă, până-ai să te-arăţi, femeie, vor pleca şi animalele celelalte, lăsându-mi nerăbdarea împodobită cu plante Poate-am să-ţi par subţire ca licărirea, şi-n spatele meu, frenetic crescând, oraşul îţi va fura, în văzduh, privirea. O, gingaşul, zveltul tău pas legănat peste ierburi, printre colţii pietrelor! A mai rămas un gutui, şi un cais a mai rămas, smulge-i şi du-i în piaţa circulară; a mai rămas un prun, şi-un arţar a mai rămas, smulge-i şi du-i la-ntretăierile de drumuri; a mai rămas un platan, şi-un oţetar a mai rămas, smulge-i şi du-i pe cheiul cu poduri! Mi-a mai rămas şi-un ram de tei. ÎI vrei, stăpâna mea, îl vrei, aici, pe câmpul unde în vechime zeii n-au trecut decât călări, unde pietrele-şi arată colţii albi, şi iarba fuge speriată-n verzuiele zări?

Noi – Nichita Stănescu

Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru, ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul, ştim cel mai bine legea şi mersul înainte, suntem după nevoie şi lacrimă şi dinte. Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine. Aici şi pâinea, sarea, noi a avem la masă, căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă. Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt. De-aceea poate-n libertate să lucească, deasupra noastră, universala boltă albastră.

Amintindu-mi – Nichita Stănescu

Un arc de întuneric aplec atunci când las fruntea să-mi cadă sub culori şi uneori îmi pare că-i numai un răgaz şi că se rupe timpul îmi pare alteori. Pietrificat, auzul în romburi şi ovale ferigă e în stratul de grafit. Un fierăstrău cu dinţi de lucie răcoare se-afundă-n trunchiul lui necontenit. Mişcarea rece, sacadată e dinainte înapoi, cu dinţi de fierăstrău muşcând se-arată, reci, amintirile din noi. Un arc de întuneric aplec câteodată şi o durere rece mă face să-l dezdoi.

Umbra – George Bacovia

Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii... Se întindea noianul de unde nu mai vii; O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa - Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era. - Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntârziată, Vei scrie, altă dată, orice, şi tot nimic. O umbră eşti acuma, şi pot să te ridic, Lăsând odaia goală, şi lampa afumată...

Gând 4 – Nichita Stănescu

Atunci va fi o poveste scurtă, o confesiune scurtă, Acum doua-trei după-amieze, primesc un telefon de la un necunoscut, care era îngrijorat că aş fi bolnav, care era fericit că m-aş fi însănătoşit, mă rog... Şi-mi spune un lucru care m-ă lăsat aşa... nemaipomenit de bucuros. Mi-a spus, zice: bă, poete, zice, nu mor caii când vor câinii. Şi-mi spun mie: ştii că are dreptate, am spus eu, să ştii că omul ăsta are dreptate. Păi nu mor caii când vor câinii! Şi, de altfel...

Logica – George Coşbuc

Popa Toader, din scripturi, Da lui Mitru-nvataturi: „Mitre stii ce spune psaltul? Sa nu faci în viata ta Ceeace te-ar supara De ti-ar face-o altul.” Mitru sta si sta gândind, De el multe nu sa prind. „Da mai stiu eu, cum e asta! Altul da! zici întelept, D’apoi eu? Sa n’am eu drept Sa-mi sarut nevasta?“

Tu mă privești cu marii ochi… – Mihai Eminescu

Tu mă privești cu marii ochi, cuminte; Te văd mișcând încet a tale buze, Șoptind ca-n vis la triste, dulci cuvinte. Urechea mea pândește să le-auză Abia-nțelese, pline de-nțeles ­ Cum ascultau poeții vechi de muză. În ochii tăi citeam atât eres, Atâta dulce-a patimei durere, Că-n suflet toată, toat-o am cules. Vorbirea ta mi-i lamura de miere, În ochii tăi de visuri e un caos, Și-atât amor c-auzi pân- și-n tăcere. Frumosul chip în voluptos repaos Pătruns-au trist și dulce în cântare-mi. Ființa ta gândiri-mi am adaos. Căci numai tu trăiești în cugetare-mi. A ta-i viața mea, al tău poemul, Cum le inspiri tu poți să le și sfaremi. Nu crede tu că eu sunt cuiva emul Când cântul meu se-mbracă fel de fel: Ici în terține suspinând, vedemu-l, Dincolo el oftează în gazel, Același e, deși mereu se schimbă, De tine-i plin, de tine-mi zice el... Alege forme dulci din orice limbă: Acuma-l vezi îmblând cărare dreaptă, Acum pe-a lui Firdusi cale strâmbă. Dar orișicând el alta nu așteaptă Decât ca ție, suflete, să-ți placă, Tu să-l aprobi cu gura înțeleaptă. În mii costume astfel se îmbracă, Și ca s-atragă dulcea ta zâmbire Minuni, de vrei, sărmanul o să facă... Ș-acuma-l vezi, cu-a lor ademenire L-au dus pe-alături dulcile terține, Uitând ce-a vrut să-ți spuie-n aste șire. Au vrut să-ți spuie că e plin de tine, Că de-al tău farmec ritmul său foiește, C-a sale gânduri de zâmbiri sunt pline. Ș-astfel pe mine el mă stăpânește... Adună-n versuri ale mele zile Și-n strofe le-a legat grădinărește. În poala ta zvârlind aceste file.

Biserica ruinată – George Coşbuc

Biserica stã tristã pe golul mal al mãrii - O noapte-a fost, cumplitã, iar valul revãrsat Cu vuiet îngropat-a sub el întregul sat. Si bârne si cadavre si semne-ale pierzãrii Rãmaserã-n amestec prin mucedul nãmol Când apa se retrase lãsând iar câmpul gol. Când trec corãbierii în dreptul ei, pe mare, Fac cruce, si cu vâsla bat apa mai grãbit. Se joacã vântul jalnic cu clopotul dogit, Prin spartele ferestre cântând cu disperare. Amurgul vine rosu, vin galbenele zori, Si noaptea peste lunã trec turmele de nori, Ea stã, tãcutul martur, pe vesteda colinã Umplând singurãtatea de spaimã si fiori...

Povestea magului călător în stele[I] – Mihai Eminescu

[I] În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri Erau copile albe cu părul blond și des Și coborînd pe rază țara lor de misteruri În marea cea albastră se cufundau ades; Când basmele iubite erau înc' adevăruri, Când gândul era pază de vis și de eres, Era pe lumea asta o mândră 'mpărăți Ce - avea popoare mândre, mândre cetăți o mie. Domnea în ea atuncea un împărat prea mare, Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea Și mâna lui sbârcită, uscată însă, tare, A țărilor lungi frâuri puternic le ținea. Și țările 'nflorite și 'ntunecata mare La glasul lui puternic gigantic se mișca. Dar nu se miră lumea de brațu-i ce supune, Ci de a lui adâncă și dreaptă 'nțelepciune. În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară, Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond, Cu arcuri ce-și ridică boltirea temerară, Cu stele, ca flori roșii pe - albastrul ei plafond, Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară Și 'ntind umbre cu miros pe-a salei întins rond, Acolo sta 'mpăratul... — boierii lui de sfat — Pe tronu-i de - aur roșu sta mut și nemișcat. Ca aripe de lebezi mari, albe, undoioase, Pletele argintoase pe umerii-i cădea Și barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă, Dar ochii, stele negre, întunecați sclipea; Sprîncenele-i bătrâne se 'ntunecau stufoase, În mână sceptru de - aur , povara lui cea grea, Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem — Părea c'așteaptă-a morții întunecos problem. Boerii dimprejuru-i pe scaune de - onoare Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut, Cu fețele lor palizi ca raza cea de soare, Cărunți, cu barbe albe pe pieptul cel tăcut; Pe frunți ce grămădise a anilor ninsoare, Pe umerii lor vremea cu pași mari a trecut. Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor Priveau la acel soare ce li-a lucit cu dor. De-odată împăratul din tronul lui se scoală Ca regele pustiei din stânca de granit; În curte oastea sună cântarea triumfală. Poporul o aude mișcându-se 'miit. Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de fală Desfășurate tremur la sgomotul ivit. Lui glasul îi tremură... dar răspicat și blând Vorbe mărgăritare le 'nșiră tremurând. «Vremea pe ai mei umeri s'a grămădit bătrână. Din oase și din vine a stors a vieții suc Și slabă și uscată e 'mpărăteasca-mi mână. Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc, Curând va 'ntinde moartea mantaua ei cea brună Pe mine... Și suflarea-mi aripile-i o duc. Cu rece - aghiazmă moartea fruntea mea o sfințește Și inima-mi bătrână bătăile-și rărește. « Și sufletu-mi pân' n'a 'ntins îmflatele-i aripe Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort, Nainte până corpu-mi să cadă în risipe, Nainte de-a se rupe a vieții mele tort, Rog cerul să 'nmulțească hotarnicele clipe, S'urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port— Pe-a fiului meu umeri voiu pune pân' trăiesc Imperiul gigantic, purpuru 'mpărătesc. « Dar viața are multe alunecușuri rele, Prea 'mbie pe oricine cu chipul ei cel drag Și frâurile lumii să i se pară grele, Din mâni el să le scape la al domniei prag; Căci zilele - unui rege primejdii au în ele — El poate să aleagă-a plăcerilor șirag Ș'atunci devine umbră — pe mână de mișei Cad frâele și dânșii duc lumea cum vor ei. « Nainte de a pune pe brunele lui plete Coroana mea de aur, — eu voiu ca să-l încerc. Nu voi ca să se lase plăcerilor șirete Ce strâng în lanț de roze a cugetărei cerc; Nu voiu ca lumea asta cu visuri să-l îmbete, Căci cei mai mulți din oameni după nimic alerg— Să vadă 'n cartea lumii un înțeles deschis, Căci altfel viața-i umbră și zilele sunt vis. « De-aceea înainte de-a morți-mi sântă oră V'am adunat, pe-al vieți-mi mintos areopag. De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară În umbra 'ntunecoasă a codrilor de fag, Pe muntele gigantic ce fruntea și-o strecoară Prin nori până la soare—trăiește - un bătrân mag. Când încă eram tânăr el tot bătrân era: Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura. «În fruntea lui e strânsă un ev de 'nțelepciune, Viața lumii toate în minte-i a 'ncăput. Trecutul... viitorul, el poate-a ți le spune; Bătrânu-i ca și vremea cea fără de 'nceput Și soarele din ceruri la glasu-i se supune, Al aștrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut. De-aceea voiu ca dânsul pe fiul meu să 'nvețe Cari cărări a vieți-s deșarte, cari mărețe. «Dar el din a lui munte în veci nu se coboară, Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi, Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară În lipsa-i să se schimbe... și el, întors din văi, Silit ca să înceapă din începutu-i iar Să nu poată s'oprească gândirea celor răi. Și cine - enigma vieții voește s'o descue Acela acel munte pe jos trebui să-l sue». Cu buclele lui negre, ce mândre strălucite ! Cu fața lui cea trasă, ce dureros de pal ! Cu ochii mari ce-și primblă privirile-i unite, C'o frunte 'n bucle-și pierde puternicu-i oval— Astfel feciorul tânăr pe cugetu-i (țintit e) Stă rezemat de pragul auritului portal: A tatălui său vorbă aude și se 'nchină — Un semn că se supune măsurei ce-o destină. S'apropie cu pasuri modeste, line, rare Și umil îngenunche pe treapta de la tron: « Pe mâne, pe când noaptea v'aprinde blându-i soare, Când clopotul va plânge cu-al serei dulce ton, Atunci eu mă voiu duce, pe calul pag călare, M'oiu duce pân' la poala a muntelui Pion Ș'apoi pe jos de-acolo eu muntele - am să sui Ca gândurilor mele aripe să le pui. « Aripe, ca să știe ce e deșertăciunea: Să treacă ale lumii curs mizer și meschin, Ca pasul vieți-mi toate să-l ducă 'nțelepciunea, Ca sigur să calc calea vieții cea de spini, Ca tot ce eu voiu face să fie fapte bune, Să n'ascult decât glasu - adevărului senin; Și sarcina vieți-mi să-mi fie cât de grea, Voiu ști s'urmez, părinte, cu râvnă calea ta». [Partea I] ... cumpăraţi un articol de pe situl e-moda.ro

Veneţia – Mihai Eminescu

S-a stins viaţa falnicei Veneţii, N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri; Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, Pătrunde luna, înălbind pereţii. Okeanos se plânge pe canaluri... El numa-n veci e-n floarea tinereţii, Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii, Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri. Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru miezul nopţii bate. Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, Rosteşte lin în clipe cadenţate: "Nu-nvie morţii - e-n zadar, copile!" Cumpăraţi o carte!

***Mocnind tăciuni… – Nichita Stănescu

Mocnind tăciuni ascunși în scrum, pe coarda lirei să-i frământe s-a dus poetul deci să cânte în codrul trist de lângă drum. Tocată-n deal la vechiul schit se zbătea-n ecouri piua era un cer senin ca ziua de parcă zorii-ar fi mijit. Cărarea strâmbă pe coclau își șerpuia tovalu-n umbră pe cer era o lună sumbră puzderii de argint erau. Cu țârâitul unduios taraf de greier pe câmpie cutremurau din temelie priveliștea de abanos. În codrul negru și solemn cu frunzele din noapte frânte s-a dus poetul deci să cânte, dar pomii toți erau de lemn.

Ion Ion – Tudor Arghezi

În beciul cu morţii, Ion e frumos. Întins gol pe piatră, c-un fraged suris. Trei nopţi şobolanii l-au ros Şi gura-i băloasa ca de sacis. Când cioclu-l ridică-n spinare Ion par-ar fi de pământ. De-l pui poate stă în picioare Dar braţul e moale şi frânt. În ochii-i deşchisi, o lumină, A satului unde-i născut, A câmpului unde iezii-a păscut, A încremenit acolo străină. Departe de vatră şi prins de boieri, Departe de jalea mămuchii, Pe trupu-i cu pete şi peri În cârduri sunt morţi şi păduchii.

Fata-n grădina de aur – IV – Mihai Eminescu

[ IV ] Precum o floare ar ieși din surii Și morții munți, din piatra lor uscată, Astfel copila-nvioșează murii, Pe când în bolta geamului s-arată Copil al apei, cerului, pădurii, A lumii-ntregi mai drăgălașă fată. Ea asculta pe-al primăverii oaspăt În dimineața ce-i zâmbește proaspăt. Împrăștiată fulgerează roua În viorii, strălucitoare boabe, Țărâna-nvie-n primăvara nouă, Răcoare-i vântul ca miros de ape; Părea c-ar fi plouat, deși nu plouă Decât lumină, ce nu mai încape. Cu gura, fața, ochii ei, ea râde Privind în soare, îi clipea, i-nchide. În dimineața clară ca oglinda La porți s-arată tânărul Florin, În jur de ziduri calul și-l colindă, Își simte inima înflată-n sân; Dar poarta-nchisă brațu-i să-l tot prindă, Ea nu se mișcă-n negrele-i țâțâni; Ci el fereasta cum văzu crăpată, Aruncă-n ea cu floarea fermecată. Pe-atunci copila împletea cunună Din flori de aur și de diamante; Din cărți o soață-a ei îi sta să-i spună C-al ei noroc purtatu-i de un fante. Când floarea-i căzu-n poală ­ ea nebună O sărută, zvârlind pe celelante, Și-o mirosi cu gur-abia deschisă, Și ochii ei pluteau în mii de vise. Ea alergă cu grabă la fereastă, Să vadă dacă vântul nu-i aduce Și alte flori, așa frumoase c-asta, Dar de-ngăimare ochiul ei străluce Și surâzând ea rumenește, castă, Când vede-un tânăr lângă poarta-n cruce, Și el o vede și cu mândru glasu-i El îi vorbi, oprindu-și calu-n pasu-i: Ah! te-am văzut, mi te-am văzut în fine, Copil cu ochi de-albastră-ntunecime, Cu-a tale gene de-aur dulci și fine, Cu-al tău surâs de gingașă cruzime. Ah, aș muri de-atât noroc și bine, Căci te-am văzut cum nu te-a văzut nime. Nu știi ce-am suferit pân-a te-ajunge, Copil frumos ca luna nopții lunge. Ah, vin cu mine, vin-în a mea țară, Casteluri am, grădini adânc-frumoase, Sub pasul tău coroana-mi seculară Mi-o pun ­ mă plec, sunt sclavul tău, frumoasă. Am pietre scumpe în a mea comoară, Mai multe decât tatu-ți are aur, Ș-aur mai mult de cum argint el are, Ș-a tale-s toate, scumpă, mândră floare! Ea îl privea cu ochiul plin de milă, ­ I-ar fi sorbit cuvântul de pe gură, În fața lui ea nu-și mai face silă, Un léșin parcă inima i-o fură ­ Și trist privește tânăra copilă Cumpliții muri și porți... Din ochiu-i cură Un fir senin de lacrimi; ea își strânge Cu-a ei mânuțe inima și plânge. El, cum o vede astfel în fereastră, Ș-aruncă ochiu-adânc și nobil-mare Și drum el dă la pasărea măiastră ­ Aripile-și întinde, vrând să zboare, Din ce în ce ș-întinde-aripa-albastră, Din ce în ce se face tot mai mare, Încât doar din mărimea unei vrăbii Ea semăna acum unei corăbii. Copila mea, îi zise, nu te teme, Pe mulți am dus cu inimi doritoare, Ca vântu-n fugă cu bătrâna vreme Prin țări o mie peste sfânta mare ­ Nu vezi, Florin nici ști cum să te cheme, Atât de mult iubirea lui îl doare, De-aceea zvârle-n laturi ac și caer Și să te-ncrezi corăbiei de aer. Ea se sui pe-aripă,-ntinzând mâna, Ca și când ar fi vrut ca să se ție, Și-ncet coboară pasărea străină Pe-a lui Florin amabilă soție; Pe cal ridică sarcina lui lină, La pieptul lui ar vrea în veci s-o ție, Se uită-n ochi-i, dând la calu-i pinten, Ș-acesta vântului s-așterne sprinten. În vremea asta zmeul se suise La cer, cu aripile lungi întinse, Culege-n cale-i blândele surâse A mii de stele, ce zburau ca ninse; La tronul cel etern pe scări deschise Stau mândre genii cu lumină-ncinse; L-a Lui picioare în genunchi s-așterne Și-ndreaptă ruga-i milei cei eterne. O, Adonai! al cărui gând e lumea Și pentru care toate sunt de față, Ascultă-mi ruga, șterge al meu nume Din a veciei carte mult măreață; Deși te-adoră stele, mări în spume, Un univers cu vocea îndrăzneață, Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ți nasc în cale N-ajung nici umbra măreției tale. Ce-ți pasă ție dac-a fi cu unul În lume mai puțin spre lauda ta, Ascultă-mi ruga, tu, Eternul, Bunul, Și sfarmă-n așchii veșnicia mea! Pe-o muritoare eu iubesc, nebunul, Și muritor voiesc a fi ca ea, Ș-atâta dor, durere simt în mine, Încât nu pot s-o port și mor mai bine. Tu-i pizmuiești... și pizmuiești aceea Ce ei în lume numesc fericire. Au nu ți-i milă când privești scânteea Cum că la soare e a ei pornire? Astfel și ei își aruncar-ideea, Dorința, păsul în nemărginire, Dar cum scântei se sting, în drum, spre soare, Astfel și omu-aspiră, dară moare. Ca ei să fii? Să vezi că sub blesteme De ură e-nfierat umanul nume, Să ai de semenul tău a te teme, Să fii ca spuma, fuga unei spume, Sărmane inimi închegate-n vreme, Sărmane patimi aruncate-n lume Și să mă blestemi, să mă-ntrebi: ce drept Avui să-ți pun o inimă în piept? Pe-o clipă-n mijlocul eternității Să deschizi ochii tăi măreți și clari, Să măsuri toate visele vieții, Simțind încet cum iarăși redispari, Să pari un fir de colb în raza vieții, Și în părerea-i pe-un moment să pari, Să fii ca și când n-ai fi... între ieri Și mâni, o clipă... Oare știi ce-mi ceri? Ce-i omul de a căruia iubire Atârni lumina vieții tale-eterne? O undă e, având a undei fire, Și în nimicuri zilele-și dișterne. Pământul dă tărie nălucirei, Și umbra-i drumul gliei ce s-așterne Sub pasul lui... Căci lutul în el crește, Lutul îl naște, lutul îl primește. Și acest drum al pulberei, pieirei, Ce ca pe-un plan l-am zugrăvit cu mâna, Nimic fiind, l-am închinat murirei ­ În van s-acopără oprind ruina, Nimic etern în tremurul sclipirei; În van adun și-și grămădesc lumina În cărți și scrisuri, și în van ș-acață De vis etern sărmana lor viață... Și tu ca ei voiești a fi, demone, Tu, care nici nu ești a mea făptură; Tu, ce sfințești a cerului colone Cu glasul mândru de eternă gură... Cuvânt curat ce-ai existat, Eone, Când Universul era ceață sură...? Să-ți numeri anii după mersul lunei Pentr-o femeie? Vezi iubirea unei: Într-adevăr, n-adânca depărtare Văzu călări pe fată cu Florin. Odată-n evii ochiul lui cel mare, Și sfânt, ș-adânc de lacrimi este plin, Ce cad tăind nemărginirea-n mare, Mărgăritari frumoși și mari devin. Încet bătând din aripi, maiestos, Geniul mândru se pornește-n jos. Cu fața tristă le privi în urmă Și-ntinde mâna ca dup-orce-i dus. În fundul lumei, unde apa scurmă Al mărei sân ­ acolo-o ar fi dus Dacă-l iubea... Acuma plânsu-și curmă: „Fiți fericiți ­ cu glasu-i stins a spus ­ Atât de fericiți cât viața toată Un chin s-aveți: de-a nu muri deodată."

Vis (versiune completă) – Mihai Eminescu

Plutesc pe râu – pe pânza-i plană, Pe păduri vineți de cristal, În urmă-mi noaptea dumbrăvană, Nainte-mi domnul cel regal. Căci pe o insula ferice Se-nalță cupola de bronz, A lui coloane nalt-antice Sub norii nopții mari și blonzi. Mă urc pe scări, intru-năuntru: Tăcere – de-aud al meu pas, Se-nalț-frumoase, lucesc mândre Chipuri de sfinți p-iconostas. Și-n turla mare doar străluce Un singur sâmbure de foc Ce luminează sub o cruce Și naște umbre-n orice loc. Șinumai sus, din cor, apasă Un cântec trist, prin stâlpii reci, Ca o cerșire tânguioasă Pentru repausul de veci. Si-n tactul muzicei ce-ntreabă Iesi încet un chip ca-n somn, Cu o făclie-n mâna slabă, C-o lungă mantie de domn. Si când mă uit în a lui față Cu ochii-nchisi, căzuți în fund, Cu o slăbire lungăreață, Cu buze vineți strâns profund. Ah! îl cunosc ăst chip ce trece, Ăst sân de marmură pălit. Ce cald-ai fost și cum esti rece, Tu dulce înger ce-am iubit. Când mi-ai murit tu? Cum se poate Să nu o știu că nu mai esti? Visez? Sau moartă ești, iubită, Sau ambii-n groapă visăm morți? Esti moartă tu? Sunt mort în groapă ? Te văd ca-n vis, o dulce stea? Trăim în lume? Este lumea? Sau e o viziune-a mea? Ce este lumea? Sclav si rege… Închipuiri a lumei sorți, Căci viața-ntreagă-a lumii-ntrege Un vis e al eternei morți.

Dintre sute de catarge – Mihai Eminescu

Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Câte oare le vor sparge Vânturile, valurile? Dintre pasări călătoare Ce străbat pământurile, Câte-o să le-nece oare Valurile, vânturile? De-i goni fie norocul, Fie idealurile, Te urmează în tot locul Vânturile, valurile. Nențeles rămâne gândul Ce-ți străbate cânturile, Zboară vecinic, îngânându-l, Valurile, vânturile.

Ector și Andromache (după Schiller) – Mihai Eminescu

ANDROMACHE Vrea Ector în vecie să meargă de la mine, Unde Ahil cu-a sale neapropiali mâne Aduce lui Patroclu jertfiri pe orice zi? Cine-o-nvăța copilu-ți în vremea viitoare S-arunce lănci și zeii Olympului s-adoare, Când Orcul de-ntuneric în sânu-i te-o-nghiți? ECTOR Femeie scumpă mie, tu lacrimele seacă! După bătaia cruntă dorința mea ea pleacă, Aceste brațe apăr Pergamu-amenințat. Și-n lupta pentru sânte a zeilor cămine Eu cad, mântuitorul al patriei ­ și-n fine Cobor la râul stigic de glorie urmat. ANDROMACHE O, n-o să mai aud eu a armelor vuire Și fieru-ți în portale va zace-n lenevire, Marea lui Priam viță d-eroi s-o nimici. Vei merge unde ziua etern nu mai lumină, Cocytul unde-n lungul pustiilor suspină, Colo unde amoru-ți în Lethe va muri. ECTOR Orice dorință-n mine, în mine-orice gândire, Le-oi cufunda în Lethe, în râul de-amuțire, Dar nu și-al meu amor. Auzi-l! cel sălbatec cum lângă muri turbează, Încinge-mi a mea spadă și doliul îți lasă! Căci nu moare în Lethe amorul lui Hector.

O, chilia mea sărmană… – Mihai Eminescu

O, chilia mea sărmană, Cu negritul, tristul zid, Dacă n-aţi fi voi în lume, Aş fi stat să mă ucid. Dar voi, cei ce-aţi fost de faţă Când vărsam lacrimi fierbinţi, Trişti pereţi, negriţi de vreme, Voi acuma sunteţi sfinţi. Sfinţi, căci ce-i mai sfânt în lume Decât când o dulce gură Îţi şopteşte vorba tristă Că-n sfârşit şi ea se-ndură.

Papirus cu lacune – Nichita Stănescu

Deodată mi-a explodat sticla ferestrei împroșcându-mă cu cioburi străbătute de vechi priviri. În cadru se arătă un înger atât de bucălat încât avea un cap rotund și două aripi ascuțite, – surâse la mine ca un cântec de leagăn: – Ce faci, Nichita, acolo, ce faci? – Ung țeava pistolului, i-am spus, ung țeava pistolului. – Dar e vechi, mi-a zis, e vechi, e din primul război mondial! De ce ungi cu ulei de măsline țeava pistolului? – Ca să fiu pregătit, i-am răspuns, ca să fiu pregătit că ar începe din nou primul război mondial, d-aia, ca să fiu pregătit c-ar putea să înceapă din nou primul război mondial! și inconștienta mea bunică mi-ar da un borcan de coacăze să-l târăsc până sus la Mărășești, vărsat și spart în cioburi! – Oho, zice capul bucălai, dar sabia aceea lungă, ca o frunză de toamnă, cu mâner, de ce o freci cu ulei de măsline? – De din vale de Rovine… de din vale de Rovine… Ca să fiu pregătit, i-am răspuns, să fiu pregătit, să fiu pregătit. – Și ce-s hârtiile, mi-a zis, și ce-s hârtiile alea albe mânjite cu negru? Și ce-s hârtiile alea albe mânjite cu negru? – Scriu din nou Oda În Metru Antic, i-am răspuns, mă înțelegi, scriu din nou Oda În Metru Antic. – Dar dacă el se mai naște o dată!? – Să fiu pregătit, să fiu pregătit! – Ce țipi la mine, îmi zise îngerul bucălai cel compus dintr-un cap și două aripi, tocmai ca o măslină și două girafe, întocmai ca un tron strâmb pe care stă o singură bucă, ce țipi la mine, mi-a zis copilul! – Tocmai frecam scutul rotund cu anotimpurile înscrise pe el, tocmai frecam scutul cu ulei de măsline. Scuturam cioburile geamului spart de pe mine, respiram o atică vechime, și i-am zis: – Ce, tu vrei ca la Salamina să uit Peanul? Am borcane cu coloare roșie sângerie în ele, ca să-mi vopsesc fața în roșu pentru Pean. Mă pregătesc pentru Salamina, mă pregătesc pentru Salamina! – Ești mort, mi-a spus palid, îngerul bucălai, ești mort, mi-a spus îngerul bucălai – Ești mort, mi-a spus îngerul bucălai cu două aripe ascuțite, ești mort! – Cum o să fiu mort, i-am răspuns, cum o să fiu mort, dacă stau de vorbă cu tine?! – Nu stai de vorbă cu mine, zise, nu stai de vorbă cu nimeni, – …și cioburile de pe jos săriră și se refăcură sticlă de geam. Eu însumi eram sticla geamului, curat și transparent ca sticla geamului. Și prin mine privea cineva spre altcineva și mă durea toată ființa mea de sticlă transparentă de privirea care mă străpungea, și nu știam cine privea pe cine privea, prin durerea transparentă de sticlă, de geam, a mea.

Fata morarului – George Coşbuc

Sub plopii rari apele sună Şi plopii rari vâjâie-n vânt, Iar roata se-nvârte nebună! Eu stau la covată şi cânt, Dar singură nu ştiu ce cânt, Şi-n ochii mei lacrimi s-adună. Aşa-i de-ntuneric afară! Din cer un iad până-n pământ. Eu cânt tot un cântec d-aseară Şi-aşa mi-e de silă să-l cânt, Şi tremur şi n-aş vrea să-l cânt, Şi-l tac, dar nevrând îl cânt iară! O, stânge-te, lampă, te stânge! Că brâul de-ncins mi-a fost lung, Dar brâul meu astăzi mă strânge, La copcii cu greu îl ajung! Aşa de cu greu îl ajung, Şi-n copcii el trupul mi-l frânge! Dormi, mamă, dormi, draga mea mamă, Să nu-ntrebi de ce nu dorm eu! Obrazul ascuns sub năframă E martur păcatului meu. E martur amarului meu: Tu n-ai băgat încă de seamă! Sub plopii rari apele sună, Şi plopii rari vâjâie-n vânt, Scot hohote parcă să-mi spună, În râs, ce nemernică sânt! Ce rea, ce nemernică sânt, Iar apele-mi strigă: — "Nebună!" O, macină grâul mai bine Şi-nvârte-te, roată, mereu! Că lumea se-nvârte cu mine, Şi vreu, şi eu nu ştiu ce vreu! Ba lasă, că ştiu eu ce vreu: Aş vrea să fiu, roată, supt tine!