Trec pietrele, măreţ cadavru,
rămas cu ploile în unghi!
Mai neizbit, las trupul meu acesta
la gândul tău să-ncline un genunchi.
Rup floarea transformată în paianjen,
şi-o las pe tâmplă să-mi alerge suplă,
şi îţi întind privirea mea cea fixă
de din orbită să mi-o bei ca dintr-o cupă.
Prea obosit din naştere, acuma
comunici osteneala despuiată
a orei de februarie, cu ploaie
de stâncă subţiată şi de piatră.
Baudelaire, idee masculină
a zonelor neutre de neant,
mişcare iute în mişcarea alcalină,
virus ce eşti al sângelui gigant,
vărsat de mari, poeţii lumii,
care alcătuită-a fost să fie
din capete cu trunchi şi membre
de-o gingaşă anatomie,
limb, tu, pervers şi fără semn
al nemişcării dom de oase!
Las un genunchi în unghi solemn
în centrul unei ţări ploioase.