[ III ]
(fulgere)
O, fulgeră-mă numai… o, joacă comedie
Comediant bătrâne cu glas de vijelie!
Nu vezi că nu poți face tu vun mai mare bine
Decât pe vecinicie să mă omori pe mine?
Au vezi tu că eu tremur, dar vezi mai cred în moarte
Ai fi prea blând să ai tu în mână-ți astă soarte.
Aș râde-atunci viața, muncind-o cu dispreț.
Aș omorî în mine o sută de vieți.
Muncind în mine însumi al firei orice nerv,
Pieirea cea eternă în pieptu-mi să o serv…
Dar, vai, tu știi prea bine că n-am să mor pe veci
Că vis e a ta moarte cu slabe mâni și reci.
La sorți va pune iarăși prin lumile din cer
Durerea mea cumplită un vecinic Ahasver,
Ca cu același suflet din nou să reapară
Migrației eterne unealtă de ocară…
Puternice, bătrâne, gigante un pitic,
Căci tu nu ești în stare să nimicești nimic.
(El cade obosit pe un trunchi vechi și-și acoperă ochii cu mâna.
S-aude o muzică dulce.)
VISURILE
(Sopran)
Somn,
Tu al nopților domn!
Ne dă prin a gândului ceață
Viață.
Vezi,
Noi suntem tot tineri și trezi,
Zidim într-o clipă din spume
O lume.
Lac,
Pe care în cânt se desfac
Cu dulci și armonice glasuri
Talazuri.
Știm,
Pustiul sub ochi să-l lățim,
Mai este vro mână măiastră
C-a noastră?
Vin
Și dă-ni porunca ta lin,
Urma-vom fantastice planuri
Prin ramuri!
SOMNUL
(basso)
Sună vânt prin frunzele uscate,
Lună trece-n vârfuri de copac,
Iar izvoare-ntunecate,
Într-un cântec glasu-ți și-l desfac.
Lună! Soră! pe-a lui frunte
Stai și farmăcă gândirea,
Să trăiască-n vremi cărunte
Și să-și uite toată firea.
Du-l pe țărmul vechi al mării,
Fă-l călugăr trist și slab,
Îl închină lin uitării,
Dă vieții alt prohab,
Du-te! Du-te!
VÂNTUL
(Bariton)
Plâng,
Frâng,
Crengi uscate;
Trec,
Plec,
Ramuri;
Bat în geamuri
Cu-a mea mână fermecată.
Eu mă uit printre ferestre
Cum încunjur oameni masa
Și cu degete măiestre
Eu li spariu toată casa.
Când ca lupul urlu jalnic,
Când ca mâța-ncet eu miaun
Și trezesc din vis motanul
Care toarce sub un scaun,
Sunt
Vânt,
Plâng,
Frâng
Sperios vo creang-uscată
IZVORUL
(tenor)
Izvor,
Din munte cobor,
Când vântul vo ramură farmă
Fac larmă!
(Cerul se coboară. Armonie. Schimbare.)
SCENA I
Sara. Furtună
MUREȘANU
(singur)
Cum norii strigă jalnic și marea sparge piatră
Și tunete bătrâne pe-a ceriurilor vatră
Pocnesc cu-a lor ciocane, moșnegi și falnici fauri,
Ei făuresc furtunei coroana ei de aur…
Se zvârcole în valuri marea cea sură-n veci
Și în de stânci schelete, bătrâne, slabe, seci,
Ea aiurind lovește.
Colo și-nalță sur
Castelul lung și rece fantasticul lui mur.
L-a fulgerelor fugă se văd bolțile sparte,
Iluminate găuri pe generații moarte…
Ah, în fereasta veche apare-ades, ades,
Un înger, o femeie cu chip așa ales!
Dar cine-i ea? Ce vine, ce caută-n castel
Când marea își răstoarnă sufletul ei rebel
Și pintre stânci de piatră se scutură de spume
Și mișcă-nfuriată a valurilor lume…
[Partea a III-a]