Cum știți cu toții, căzusem de pe cal,-
și nemișcat stăteam în iarbă șiroind a sânge,
când nimfa pură ce nu știe-a plânge
trecu pe lângă mine.
– Ce-i ochiul ăla care l-ai deschis pe piept,
privești cu el spre roșu de e atât de roșu?
-Pleacă,
târfă de zei, eu i-am strigat,
e-o simplă rană de soldat!
-Mă duc dacă vorbești atât de rău cu mine, –
și totuși, măi soldatule, de fapt,
de fapt, soldatule,
la ce te uiți cu ochiul ăla roșu,
plin de sângerisme?
Nod 12 – Nichita Stănescu