Până târziu, aşteptând o fată – Nichita Stănescu

Apa bate-n steampuri malurile nopţii,
rispind ovale fumurii şi reci.
N-o mai cerc cu palma, nu mai trag cu sorţii:
noaptea-i fără lună, să te văd când treci.

Șirului de șlepuri, clătinat de fluvii,
nu-i mai măsor ritmul, răsturnat în tropi,
șuieră sirena portului, și nu vii,
orizonutu-l mută dincolo de plopi

și-i atât de-aproape că-l ajung c-o piatră
– dac-aș ridica-o, de lângă călcâi –
clipa se repetă sieși, înc-o dată.
Nu mi-ar zice nimeni de plec: – “Mai rămâi”.

Nimenea-i pe țărmuri, nici un ochi într-însul
să mă mai răsfrângă nu-i deschis.
Și desfac de-avalma, gândului, tot strânsul,
peste cheiul negru, ca un vis în vis.

din vol. Sensul iubirii – 1960