Pe craca nălucită, a pinului din seară
în pălmi mai strânge scoarţa, ca mâinile de prietini
şi râde surd poetul privind spre văi, aiurea
şi mîngâie cu talpa văzduhul de sub cetini.
Bolnavă urcă luna, cu pete reci pe faţă
prin stâncile ce-apasă, grav, orele-mpietrite
şi râde surd poetul şi-unduitoare-n juru-i
noptirea creşte-n cercuri, subţiri, abia ghicite.
Iar pinii-opriţi pe muchea, de-azur căzut pe stâncă
se-apleacă-ncet sub luna, ce-şi urcă vârcolacii
şi râde surd poetul, privind spre văi, aiurea
şi noaptea creşte-n cercuri, sonorizând copacii.
Caiete critice, 1993
Poetul în pin – Nichita Stănescu