Nu mai emiţi nimic, nu mai primesc semnale
ori poate nu mă mai gândeşti,
ori poate tu l-ai şters dintre vocale
i-ha, i-ha, la vechi caleşti
pe calul dumitale.
Nu te mai culci peste timpanul meu,
nici goana nu-mi mai atinge
ceru-ncărcat de nouri, greu,
i-ha, i-ha, peste meninge
mereu mi-aleargă-un cal, mereu.
Şi mă deşir de dor, şi mă deşir de lene,
de lenea de-a privi-n afară,
de dorul de-a mai prevesti o vreme,
i-ha, i-ha-n această ţară
a cailor ce-mi calcă pe antene.
Potcoavă – Nichita Stănescu