[VII]

«Eu de pe stâlpul negru iau arfa de aramă,
Arfa a cărei sunet e turbur, tremurat,
Arfa care din pietre durerile le chiamă,
Din stâncile stârpite, din valu ‘nfuriat…

« Și cânt… Din valuri iese câte o rază frântă
Și pietrele din țărmuri îmi par a suspina.
Din nori străbate-o rază molatecă și blândă,
O rază diamantă cu – albeața ei de nea.

«Și raza mă iubește, mângâie a mea frunte
Cu-a ei lumină blândă — o muzică de vis
Din aer și din mare cântului meu răspunde,
Cântec născut din ceruri și-al mării crunt abis.

«La mijlocul de aer, în sfera de lumină,
Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal,
Ea prinde chip și formă, o formă diafanină,
Înger cu aripi albe, ca marmura de pal.

«Și se coboară palid pe drumul razei sale
Și se coboară – alene, cu cântecu-mi l’invoc
Și haine argintie coprind membrele sale,
Prin păru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc.

«Eu stau uimit și palid… mâna-mi involuntară
Se mișcă tremurândă pe coardele de fier,
Ce caută – al meu suflet în acea sfântă oară
De la turburii creeri în van eu samă cer.

«Cine-ar fi oare umbra aceea argintie
Ce vine la cântarea-mi când cu o rugă-o ‘nvoc,
Când provocați de arfă-mi răspund valuri o mie,
În nopți când pricep scrisul al stelelor de foc?

«Cântând pe a mea arfă sălbatecă, vibrândă,
Am pus în ea o parte a sufletului meu.
E partea cea mai bună, mai pură și mai sfântă
Ce într’o noapte albă, pe-o rază tremurândă
Părăsi lemnul putred, sburând la Dumnezeu.

«Când noaptea însă-i caldă, molatecă și brună,
Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună
Pe-acea parte iubită a sufletului meu
Și ea venind prin noapte ca o rază de soare
Coboară pe-a mea frunte nebună visătoare,
Pân’ se preface ‘n chipul ce l-am visat mereu.

«Nu e vre o fantasmă nebună și deșartă,
E o făptur’ aievea, cu gând din gândul meu,
Dintr’un noian de raze am întrupat-o eu
Și inima-mi o chiamă, gândirea-mi o desmiardă
Și sufletul din mine e și sufletul său.

«Tot ce-am gândit mai tânăr, tot ce-am cântat mai dulce,
Tot ce a fost în cântu-mi mai pur și mai copil
S’a ‘mpreunat în marea aerului steril
Cu razele a lunei ce ‘n nori stă să se culce
Și a format un înger frumos și juvenil».

« Nebun ori ești lunatec — bătrânul murmurează…
E visul tinereții, e sete de amor.
Îngerul tău e-o rază și trupul ei un nor…
La cântecul tău eco răspunde plângător
Și tu ‘mpopulezi marea cu suflete de raze
Și stelele de cântec le împli visător.

«Ia una câte una icoanele pălite,
Ia una câte una o und’, o stea de foc
Și toate sunt nimica… când toate la un loc
Pot în tine visarea și cântul să-l escite,
Mintea să-ți strice poate al razelor blând joc,
Ce se ‘mpreună ‘n aer, care se sparg în nori,
Care răsfrâng în valuri spumânzi și gemători».

—« Și dac’ar fi, ce-mi pasă? Chiar pala nebunie
Se poate că trezită, a ‘nfipt ochii cumpliți
În fruntea-mi veștezită, în creeri rătăciți
Și ‘n jurul ochilor mei gravă ca la stafie
Afunde și teribili, lungi cearcăne de plumb ?
Fie așa—eu nu zic… Și totuși nebunia
Cum e, cu chipul dulce, cu care m’a coprins
Îmi place — cum îmi place visul de raze nins,
Îmi place cum îmi place o umbră argintie.
Tu cugeți. Cugetarea cu raze reci pătrunde,
Lovește chipul dulce creat de fantasie
Și acest chip devine palid ca o stafie
Și’ndată ce-l privești tu el stă să se confunde
Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde.
Dar eu… eu nu sunt astfel… Mie-mi place visarea.
Fie ca chiar un basmu, numai fie frumos,
Înger c’ochi mari albaștri, cu chipul luminos…
Și iert că el se stinge, cum aprind lumânarea.
Căci n’o aprind… din contră… Ca cel ce-i place – un vis
Și chiar trezit de friguri el ține ochiu ‘nchis
Ca mai departe visul frumos să îl viseze,
Asemenea uit lumea și eu… sunt bucuros
De pot prelungi încă visul meu radios.
De n’ar fugi ‘nfidelul… O de ar sta mereu
Să oglindez întrînsul adânc sufletul meu
Cu cântecu-mi ferice, simțirea să-i desmierd
Și ‘n ochii mari și bolnavi ființa să mi-o pierd…
De n’ar fugi!… dar fuge… Fuge cum luna plină
Încearcă după codri greu capul de-l înclină
Și fuge și se duce pe-o rază iar în sus,
Se pierde în ruina castelului sdrobit…
E sufletul meu palid, e sufletul meu dus
Ce părăsește lumea de cer ademenit.
………………………………………………………………….
«O, de-aș muri odată… Cu corpul meu de plumb
Să simt cum morții aspre molatec eu sucumb
Iar sufletul… o parte ce ‘n mine-a mai rămas
Să sboare – unde -l așteaptă amorul în estas,
Să’ sboare unde partea-i cea jună, dulce, pală

Plutește printre stele… iar stelele-i esală
Un corp de raze blonde… Căci am pluti ‘mpreună
Prin norii cei lunateci, prin stelele ce sună
Și ne-am dori cum raza dorește-o altă rază,
Una în brațul altei lumină fac frumoasă.
Dar nu se poate încă… căci corpul meu de lut
Un sclav greoiu și rece — e sclav — dar e astut.
Mă ține ‘n pieptul bolnav… și ‘n brațul încă tare,
Când sufletul meu liber vrea să s’arunce ‘n mare
Să scape d’el odată….
În astfel de momente mă speriu eu de mine.
O, de ar fi o moarte, fără ca eu să mor,
Eu aș cuprinde-o ‘n brațe și aș strânge-o cu dor».

Magul adânc gândește și ‘n minte-și desfașoară
Soartea omului care l-avea ‘naintea sa.
Sărac, uimit fusese în lume – odinioară
Dar gândul lui puternic viața-i apăsa.

Acest cap trist și palid coroana vrea să poarte
Și azi pe el se vede un negru comanac.
Acești umeri voit-au să duc’ a lumei soarte
Și azi acopăr trențe și rasa de șieac
Și capu – acest ce ‘n perini de tron ar fi dictat moarte
Azi doarme ‘n pat de trențe, drept perină un sac,
Picioarelor rănite ‘n sandale îi-era dor
De salele de marmuri, de-a tronului covor.
Desculț îmbla pe uliți, de visuri mintea plină
Și ‘n lungele-i miserii, ca ‘n mare cufundat,
Visa că ‘ntreaga lume la dânsul o să vină,
Că el de lumea ‘ntreagă va fi încoronat.
Coroane el împarte la regi. — Și la regine,
Iubindu-le ‘ngenunche. Palate – a ridicat
Femeilor ce viața și-o ‘nchină la plăceri,
Ce trupul de zăpadă și-l scaldă ‘n negru păr.

Dar foaea se întoarse… Cu greață și scârbire
Îi păru – atunci că lumea e toată joc de cărți.
Atunci el se retrage în muri de mănăstire
Și capul și-l cufundă ‘ntr’a lumei sfinte cărți.

Pe murii în risipă o candelă subțire
Chilia înnegrită lumină. Și prin părți
Necunoscute-a lumii gândirea lui pribeagă
Străbate cu – aripi mândre nemărginirea ‘ntreagă.

În van pune pe suflet greoile cătușe
De gânduri uriașe, de ‘nalte rugăciuni.
În van în a lui urmă a ‘nchis a lumei ușă
La visele ei turburi, cu mari deșertăciuni;
Pe focul cugetărei a presurat cenușă,
Ci sub cenuș’ ard încă consumători cărbuni.
Atunci visul mărirei s’a șterge ‘n a lui gând
Când peste spuza sură se va turna pământ.

Atunci claustrul îl fuge — și ‘n țărmuri sterpi de mare
Se trage să găsească liniștea-i ce s’a dus,
Dar vai! ș’acolo l urmă visările-i amare
Căci lumea cu-a ei visuri gândirea i-au supus.
Aici însă visarea-i e adânc – omorîtoare
Căci în chip de femee s’arată ‘n aer sus.
Lumești gânduri într’ alt chip împleau sufletul său.
El cugeta la toate, ci nu — la Dumnezeu.

Pe noaptea-i sufletească, tainică, rece, stinsă,
Căzu ploae de raze cu cer senin și dalb
Și sufletu-i se împle iar cu icoane – aprinse ,
O auroră-l împle cu aeru-i rozalb.
Din cer cade a lene o dulce stea desprinsă
Și se preface ‘n înger, plâns de iubire, alb,
Și ‘n inimă-i aude un dulce glas de-argint
Ca sunetu – unui clopot prin noapte aiurind.

Magul își răsgândește-a călugărului soarte!
« E – aevea acea ființă, visele-ți nu te mint
Dar nu-i aci în lume… E sufletu – unei moarte
Pe care ‘nsă eu însumi pot ca să-l reaprind.
Pot s’o topesc în forma de lut care s’o poarte
Și idealu – eteric în lut eu pot să-l prind,
Dar nu aici.—Aicea de viață n’are parte;
Vom merge ‘n lumea unde trăește mai departe».

[Partea a VII]

… cumpăraţi un articol de pe situl e-moda.ro

Povestea magului călător în stele[VII] – Mihai Eminescu