Bolnav m-am dus la preşedintele Baudelaire,
Saturn îmi trecuse prin zodie
şi disperat că absintul e interzis în localuri
şi că, în genere, nici nu se mai fabrică
locuiam într-un spaţiu de clor
şi adeseori, scăpând frânele existenţei,
lăsam să se crape sub osul frunţii
frumosul meu creier cercetat de duhuri.
Îţi pierzi propria ta obsesie, mi-a spus,
şi i-am răspuns că de la o vreme sunt conectat,
şi că întreţin legături cu uriaşii,
un fel de Mercur purtător de veşti proaste.
Preşedintele mi-a surâs lăsându-mi, pe un umăr,
scheletic braţul lui, amintindu-mi de faptul
că moartea, ea însăşi, e o formă;
şi este la fel de perisabilă ca toate celelalte forme.
El a deplâns alături de mine
situaţia jalnică a albatroşilor
şi rărirea în lume a codrilor de simboluri,
degradarea cuvântului şi versul alb.
Preşedintele era de părere că, pentru cei vii,
experienţa tristeţii
este nepotrivită, îngrijorându-se totodată de faptul
conectării mele prea repezi la Cosmos.
Oricum te sfărâmi, mi-a zis,
caută să îndelungeşti măcar stafia
vreunei stări de spirit coherente
transcrisă în bunul nostru endecasilab.
Stăteam cu faţa vârâtă într-o floare violetă
şi întrucâtva fanată de sudoarea preşedintelui
care hotărâse să doarmă o perioadă
cu fruntea pe ea.
Plouă prea des, mi-a spus preşedintele,
şi asta face să sufere piatra
şi legiunile monştrilor anexaţi
care, uneori, ne slujesc silabele poetice.
El a mai precizat că limba poezească
este ameninţată de o aparenţă mult prea curentă,
şi a deplâns împreună cu mine
prea marele interes care se acordă
persoanelor fizice ale poeţilor.
Preşedintele Baudelaire şi-a lăsat scheletul mâinii
pe umărul meu, şi s-a interesat
dacă la următoarele alegeri voi mai avea de gând
să-l votez.
I-am spus că ,,da”, şi m-am despărţit
de el, conectat, ca să reintru
în acea atmosferă de clor, obosită,
în care îmi duc existenţa în ultima vreme.