“În ceea ce privește ritualul poeziei, esențial este cuvântul văzut, scris de mână sau tipărit; scoaterea cuvântului din zona sonora si fixarea lui în cea vizuala. (…) Ca vehicul poetic cuvântul scris tinde să-și piardă proprietațile sintactice, integrându-se unei morfologii pure, în care o propoziție, sau chiar o frază întreagă are valoarea funcțională a unui singur cuvânt, sau chiar a unui singur fonem. Astfel, în structura unei poezii, grupurile de cuvinte transportă un ce aparte, un supra-cuvânt sau mai bine zis un necuvânt. Ca o ipoteza de lucru vom folosi termenul de necuvânt, necuvinte pentru a indica elementele primordiale ale poeziei asa cum se nasc ele, nenoționale si ambigue.(…) Fluxul comunicării se îngustează ca o palnie spre cuvântul scris și se lărgeste ca o pâlnie din cuvântul scris. (De la emițător spre receptor)(…)
Caracterul profund particular al operei literare realizează contemplarea omului din afara lui, comunicarea sinelui cu sine prin cuvinte.(…) Ne izbește asemanarea dintre substantive si nuclee. Dintre verbe si electroni. Dintre adjective, adverbe, pronume si quante. Ne uluiește faptul ca aidoma atomilor diferiți, care au un număr anumit de valențe, fiecare luat în parte, au un număr anumit de posibilitați sintactice de a se combina cu verbele. Am putea spune, fără să aproximăm prea mult, că limbajul, cuvintele sunt umbra marită a materiei în conștiință.”
(din “Fiziologia poeziei sau Despre durere”)

Respirări XVI – Nichita Stănescu