XII

Lasă-te pradă, lasă-te mâncat, lasă-te smuls din rădăcină, lasă-te rupt.
Ninge dacă eşti în stare să îngheţi, – iar dacă nu ai firea îngheţului în tine însuţi, lasă-te nins de ea însăşi, de eşti!
Ori dacă nu, ce dulce amintire!
Şi acum să-ţi spun ceva: mă îngrijorează ochii tăi galbeni şi ficatul tău umflat.
Ai grijă şi tu de stele. De lipsa ochiului şi de orbire, de drag de tine am grijă eu.
Spală-te pe dinţi, – ei sunt poarta lăuntrului.
De lăuntru am grijă eu de drag de tine.
Încearcă să nu mai mori dacă poţi!
Eu sunt patul mortului tău.
Vezi-ţi de stare.
Despre mişcare n-ai grijă.
Eu sunt roata ta pe care tu umbli înaintând, – şi nu numai a ta, dragostea mea de viaţă, viaţa mea trecătoare şi umblătoare.
Acum du-te şi lasă-mă singur, – şi dacă ai auzit, ia valea de pe munte şi apa din izvoare.
Izvor de ape nu cunosc, străinule!
Du-te!

XIII

A treisprezecea, când pe treisprezece s-a născut tatăl meu şi pe treisprezece s-a născut femeia care îmi va naşte în şirul nostru nu un copil ci un tată, căci Toma, îţi zic: să nu te mai sperii că aş putea să fiu rupt de mine însumi prin scurta întrerupere şi fractură a trupului meu dinspre mine şi mine.
Auzi-mă:
mi-am rupt braţul drept eu singur şi-ţi spun aceasta ca să ştii că mi l-am rupt pentru că el era de rupt şi atât.
mi-am smuls ochiul drept eu însumi când am socotit doi ochi prea mult pentru o unică gândire.
Auzi-mă:
dar mai ales caută şi înţelege-te pe tine însuţi ca să mă poţi auzi pe mine.
Tu crezi că trupul meu e totuna cu fiinţa mea? Tu crezi că există leu puternic şi deşertăciune mare cărora să le fie foame de mine şi să-mi mănânce mie cuvântul?
Tu crezi că s-a născut cel care ar putea să mănânce de foame înţelesul meu?
De umbră ducem lipsă şi de arbori ducem lipsă şi de sămânţă.
Pe toate acestea le-am zvârlit înaintea leului şi înaintea panterei şi înaintea celorlalte animale înfometate.
Raza mea nu, pentru că înţelesul nu este o burtă.
Auzi-mă:
înţelesul nu este o burtă, el este o boltă.
Înseşi stelele cerului sunt un zid.
Dar, după cum bănui, Toma, de ţi-e dor şi frică şi îngrijorare de carnea mea şi de sângele meu, nu-ţi fie ţie grijă de stelele cerului.
Lor le este foame poate de spiritul meu, dar şi acesta, de l-ai putea înţelege, nu-ţi fie frică de frângerea lui sau de mâncarea lui, că am dat razei lor lumina mea de mâncare, iar locul meu e dincolo de ele şi acolo încă am ce să dau.
Nu te mai uita la rana tălpilor mele, înţelege odată, Toma, rana căreia îi sunt rană, ea mi se dă mie iar nu eu ei. Atât.

XIV

Toma, dacă ai greşit şi nu mai trebuieşte să fii; – ai mândrie de tine şi urcă pe eşafod în faţa călăului tău şi rânjeşte tu măştii lui, fără de cap deasupra umerilor tăi, – şi cu gâtul gata retezat şi cu şuvoi de sânge, surâzând.
Tu, dacă ai greşit grâului, taie-ţi piciorul ca să nu te mai poţi arăta în faţa lui şi să-l murdăreşti cu umbra ta atuncea când tuturor copiilor le este foame de sete.
Să nu te mai naşti de nu eşti în stare să înduri viaţa!
Să nu mai mori de nu eşti în stare să ştii că cea care te-a născut a murit.
Toma, dacă nu poţi să spui că unu se poate înmulţi cu unu, vai ţie!
Că suntem cu toţii ceea ce suntem, e un mormânt pentru bătrâni şi un leagăn pentru copii.
Că noi toţi nu suntem aidoma noastră noi toţi, e o roată, Toma, este un cuvânt, Toma, cum îţi zic, căci am grăbire.

XV

Şi acum, că am zis să se ducă din noi răul, lichidul bunăoară, – solidul bunăoară, – căldura şi frigul, ceea ce este foarte înalt şi ceea ce este foarte prejos, – ia-mi numai cuvântul din mine, Toma, iar nu firea mea pe care i-am dedat-o lui şi nici palatul ochilor de sub sprâncene, – ia tu cuvântul, fiule şi nimic altceva, – căci de aceea altceva se numeşte altceva pentru că este altceva.
Fereşte-te de nume, căci ele numesc.
E o prostituţie şi o dezvirginare a numi.
Ai văzut vreodată vreun înecat de înecare?
De îndată el devine vânăt de vederea ta şi prin numirea lui de înecat.
Toma, viaţa nu este o înecare în real, deşi adeseori “trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri”.
Timpul, Toma, nu creşte în urma noastră şi ne întunecă, el creşte înaintea noastră…
“Dar e-n zadar copile”.
Întretaie-te!

XVI

1. Numeralul are o greutate provenită din felul imploziilor succesive pe care centrul său ideal le determină.
2. Verbul manifestă atracţie şi fugă faţă de nume.
Substantivul ne apare ca o generalizare a numelui, – dar aceasta este numai o formă de tip grafic, iar nu o realitate spaţializată.
3. Numele reprezintă sensul interiorului pur, dar nu unic ci poliper, cum peştera e un polip interior al absenţelor de stâncă.
4. Numele nu există şi nu creează existenţă, ci mişcă din lăuntru în lăuntru, staticul în static, dând sens existenţei exterioare lui, o conştiinţă de sine a acesteia prin cuvânt.
Şi totuşi numele nu poate fi despărţit de numit, semnul lui de locul lui, mişcarea lui de staticul lui.
Numele e în fapt singura entitate abstractă care se autoreglează, dar care se reproduce prin realul convenabil lui.
Neputinţa despărţirii numelui de numit anulează antinomia dintre concret şi abstract ca desuetă, propunându-i, înlocuind-o cu un cu totul şi cu totul altceva, neantagonic, dar în acelaşi timp necoincident şi neconfundabil.
5. Greutatea numelui şi staticul său îl face simultan cu orice şi cu oricând şi nuanţat prin haloul interstiţial al verbelor.
Acestea au o spaţialitate fără de spaţiu, pulsând interiorul absolut al numelui.
6. Reproducerea exterioară a ceea ce numim materie se produce de fapt nu în timpul şi spaţiul relativ, ci în interioritatea absolută şi relativă a interiorului poliper al numelui.
7. Noţiuni ca spaţiu şi timp ne apar false sau în cel mai bun caz desuete şi vetuste, iar antinomia materie şi spirit o barbarie de tip inferior didactic.
Această antinomie ţine mai degrabă de chirurgia broaştelor practicată de stupidul experimentator Galvani.
În acest sens cunoaşterea nu ni se pare ca un rod al curiozităţii călătoriei şi observaţiei, ci ca unul al revelaţiei interioare, prin nume iar nu prin numirea lui.
8. Cuvântul este locul existenţei.
9. Existenţa este locul timpului.
10. Timpul este o interioritate oarecare, ulterioară existenţei şi dublu ulterioară cuvântului.

XVII

Poet este acela care naşte.

Acela care îl face pe cititorul cuvântului lui mai poet decât pe sine însuşi, acela care îşi transformă coşmarul său de om chinuit în vis de copil care are bucuria jocului.
Toma, eu ard ca să-ţi dau foc.
Degeaba stelele care ne ţin răcoare.
Degeaba umbra.
Când umbra va da foc copacului ne vom bucura de arsura fructului său.
Toma, fructul şi sămânţa nu sunt un scop, sunt numai un mijloc.
Nu despre sămânţă este vorba, ci despre însămânţare.
Auzi-mă Toma: te îmbrăţişez cu acel Toma al tău.

XVIII

Sufletul este un trib de unul singur şi o piramidă fără de nici o piatră.
El este asemuitor, Toma, cu laptele şi neasemuitor cu sugarul.
El nu poate fi distrus din pricina faptului că poate fi nimicit.
Nimicirea sufletului se aşează în nedragoste, după cum fiinţa se aşează în trup.
Nu cunosc Toma, o mai mare răzbunare decât aceea a trupului faţă de sufletul său.
Faptul că locuim pe acest pământ e la fel de tragic ca faptul inimii de a locui între gratiile coastelor.
Şi acum te invit să fii bărbat şi dur cu tine însuţi ca să suporţi ce vreau să-ţi zic.
Noi nu suntem.
Noi suntem clipa care a trecut prin poarta existenţei.
Dar să nu crezi copilule că te îndurerez; naşte din tine un pieritor de eşti în stare să naşti, – şi fiind înapoia lui vei fi înaintea lui.
Şi acum lasă-ne capetele amestecate şi inimile încă nedizolvate în pâraie de sânge.
Despre prietenul meu Cornelius te anunţ că se simte bine, că are limbariţă, că şi-a înlocuit ochiul drept cu o inimă şi inima cu un ochi.
Dar bineînţeles Toma că asta este treaba lui, deşi de la o vreme am început să am noaptea în somn visuri şi ziua pe trezie nelinişti.
Toma, apa nu poate fi tulburată nici măcar de peşti, cu atât mai puţin de nisipuri.
Dar, despre ale oceanului şi ale deltei, de vom mai rămâne în viaţă, am să am grijă să-ţi scriu.
Cu drag.

XIX

Trupul nostru e o gazdă trecătoare pentru un daimon etern. Cuvântul nu slujeşte revelaţia şi deloc pe daimon.
El este o încercare laşă de a-l face pe pat să înţeleagă ce este somnul.
Toma, ia-o pe scurtătură!
Ştiu Toma că ţie nu-ţi place numele tău, dar nici mie nu-mi place numele meu.
Şi-acum să-ţi spun ceva:
Am plâns.

XX

Toma, tu eşti necredincios, dar necinstit nu eşti. Despre cinste ţi-aş zice că este comparabilă cu umbra frunzelor faţă de frunze şi cu verdele faţă de soare.
E o mizerie a sufletului uman faptul că el a gândit ideea de cinste.
E o mizerie, îţi spun, cum murdară e umbra faţă de verdele frunzei, cum verde este frunza faţă de iradiaţia soarelui.
Cinstea este o răcorire, ca şi umbra.
M-auzi, asudatule?

XXI

Furnicile care cu atâta grijă cresc puricii verzi de plantă, ca să le sugă laptele lor de purici de plantă, glonţul, atâta de bine gândit de savanţi, ca să sugă viaţa din necunoscuţii de străini în toiul războiului şi multele altele asemuitoare acestora le-aş numi în scurt lumina ochilor noştri.
Acum cred că mă înţelegi deplin de ce Homer era orb, Moise bâlbâit şi Beethoven surd.
Du-te fiule, căci mă umflă râsul.

XXII

Muzica e auzul muzicii.
Toma, înţelesul ei ne rupe urechea.
Mă gândesc la prietenul nostru Van Gogh.

Scrisorile de dragoste II – Nichita Stănescu