Stare – Nichita Stănescu

Până la urmă cade sub inimă
alunecând de pe ea, – o mască sonoră.
Carnea străvezie a orelor
e mai pietroasă, cu fiecare oră.
Linia frântă de fulger pieziş
ia locul privirilor goale.
Totul se trage în jurul meu, înapoi
în largi şi reci rotogoale,
şi rămân drept – (e un fel de a zice)
drept ca firul de plumb spânzurând
la muchia roşie, nezidită
a unui singur şi singur gând.