O gingaş copil de rege când în haina-ţi înfoiată

Treci în faetonu-ţi mândru… se mlădie nalta-ţi poză

Cum din frunzele-nfoiate râde un boboc de roză

Ce frumoasă treci prin lume de-arătarea-ţi luminată.

Ochii tăi cei mari şi negri strălucesc de-o jună viaţă

Faţa-ţi marmură lovită de răsfrângerea-aurorei,

Părul tău negru şi luciu lin în respirarea borii

În cununa lui de roze albe s-umflă şi se-ncreaţă.

Şase cai l-a ta trăsură zbor pin vuietul mulţimii

Care cu căciuli-n mână şi cu gurile căscate

Salutează-n a ei cale pământească zeitate.

Tu surâzi. Te simţi născută spre fericea omenimii.

Toţi o ştiu asta, căci bună zic că eşti dulce copilă,

Că un ochi nu s-urcă-n lacrimi înspre tine în zădar

Şi ades când noaptea pune ochiul lumii otar,

Neştiută cauţi praguri, scunde, vrednice de milă.

Dar deodată în mulţime, tu opreşti ochiul tău mare

De-o idee dureroasă al tău suflet e cuprins…

Spune înger, ce durere al tău suflet a atins

De s-a întunecat deodat-a ta privire râzătoare.

O femeie din mulţime a-nălţat cu nepăsare

Ochiul ei cel trist şi rece, faţa-i jun-adânc pălită,

Una din acele fiinţe, cu adânc dispreţ privită

Din pierzarea ei ş-aruncă ochiul bolnav, negru, mare.

Fără de nici o speranţă curge viaţa-i otrăvită

De eternă remuşcare, de dispreţ, de sărăcie,

Nici o rază de iubire în viaţa ei pustie

Pur ce e, nu se atinge de-a ei frunte umilită.

Pata ei i-nchide pragul milei şi a îndurării

Chiar compătimirea goală, ce nimica nu pretinde,

Se întoarce de la dânsa – de la cea care se vinde,

Înainte-i şi îndărătu-i mute-s uşile sperării.

Tu? Unde te-apropii, codrul se preface în grădină,

Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire,

Secolele coroanei tale cu regala strălucire

Pot s-ardice grâu din piatră şi palate din ruină.

Ea? Născută în cămara unei sărăcii obscure

Şi obscene; niciodată glasul blând al rugăciunii,

Mila mamei, voia tatei n-a-ndrumat sufletu-i june.

Pe-a pierzării căi ei înşii o-ndreptară ş-o vândură.

În inima ei de mică semănat-a fost icoana

A corupţiei adânce… nici o rază de virtute,

Nici un sâmbure d-iubire. Lăcomiei cei astute

Unei mame desfrânate victimă căzu… Sărmana!

Da, da! De trei ori sărmana, căci cu toat-a ei cădere

Fără de măsură-n lume… şi cu toată desperarea

Fără de măsură-n suflet… ea e bună… ochiu-i are

Pentru orice neferice lacrimi, milă şi durere.

Ea de toţi dispreţuită, e în stare să se-nchine

La vederea-unei copile, ce-n biserică se duce

Ar ruga ca să n-o uite-n închinarea ei cea dulce

Şi ar vrea ca să-i sărute pentru-o vorbă-ale ei mâne.

Cu o faţă aspră, rece, mulţumita ea respinge

A sărmanului ce-ajută. Al ei ochi, pare că-ntreabă:

Merit şi eu mulţămire?… Şi-ntinzându-i mâna slabă

Ea îi dă tot, tot ce are, – şi el râde când îl plânge.

În biserică de intră candelele aurie

Pentru ea-s nepăsătoare… Albă ca peretele la ele

Ea se uită… Numai apasă bătaia inimii grele

Ar plânge?… ah lumea-ar zice cum că este făţărie.

De aceea doar cu mâna a ei inimă ş-apasă

Cum o doare… Şi nimica… nici un mod nu-i de scăpare

Îndărătu-i desperare şi înainte-i desperare,

Nici un ochi nu se abate l-a ei viaţă-ntunecoasă.

O Doamne!gândeşte-n sine, cei ce-azvârl cu pietre-n mine

Cum că drept şi bun veghezi tu zic asupra tuturor…

Vars-o rază, numai una din eternul tău amor

Într-a sufletului noapte şi în inima-mi de tină!

Pulbere-s făr-de voinţă, inima mea pustiită

Ah! nimic nu e de vină la cumplita mea viaţă

Nici nu o simţeam în mine, când am fost dusă de braţe

Pe acea cale pierdută, ne-nturnată, pângărită.

Un pictor cu fruntea mare, ce un univers ascunde

Cărui de model serveşte ea de-o Venere antică,

La privirea ei măreaţă, lui din mâni penelu-i pică:

Unde-am mai văzut – el zise – chipul tău Madona, unde?

Doar în fruntea mea?… Frumoasă ea era şi cu uimire

S-apropie el de dânsa… un copil. Cu dinadinsul

El i-oferă a lui iubire… Rece ea privi la dânsul

Deşi se topea-n dorirea-i sufletul de fericire.

Sunt căzută… gândi dânsa… nimeni nu s-uită la mine

Ş-aş avea dreptate-acuma în prăpastia-mi de-a trage

Pe orice om… Pe cei ce urăsc, da!…Dar ăst cap cu visuri drage

Cu gândirile-i măreţe…? Ah! lasă să mor mai bine,

Înviind pânza cea goală c-umbra gândurilor sale

Va uita curând pe-acea ce cu-amoru-i o îmbie

Merit să-i leg viaţa sfântă de-un moment de nerozie…

Binecuvântată fie dulcea ochiului tău jale!

Astfel este ea… ca tine! Totuşi când tu treci cu fală

Împrejur, înainte-n urmă-ţi urări lungi, feţe senine…

Ea? şuieru-unui nemernic, râsul fetelor bătrâne…

Arătând nepăsătoare… dar fiind atât de pală.

De-ai muri – ucisă doară de a florilor miroase

Ca de marmură un înger, în mijlocul domei nalte,

Pe un catafalc depusă, un popor ar plânge-ncalte

După sufletu-unui înger, după sfânta cea frumoasă.

Ea? de se va surpa moartă într-o noapte de beţie

Prin ciocnirea de păhare şi prin danţuri desfrânate,

Care par atât de veseli – şi-s atât de desperate!

De-a muri, nici chiar în moarte linişte nu va să-i fie.

Nu – nici maiestatea morţii nu sfinţeşte pe sărac.

Poate că scheletul, care a purtat astă-avuţie

De frumseţe şi durere… preparat d-anatomie

Va face-un pedant dintr-însul. Şi în urmă într-un sac

Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie,

De a căreia viaţă n-a întrebat în lume nime!

Şi sunt milioane de-oameni, cari-n trista omenime

Au mai tot aceeaşi soartă. Ce de plâns, ce trist-idee!

Semănaţi cu toate astea… e aceeaşi faţă blândă,

Ochii negri sunt aceeaşi, părul, braţul şi statura…

E un joc, o ironie, ce-ntâmplarea şi natura

A creat… sau este o noimă în ăst doliu, mai profundă?

Cine ştii de nu ţi-i soră… Dacă-n nopţi de rătăcire

Însuşi tatăl tău călcat-a peste pragul depravării

Şi-un moment obscur născut-a astă fiică a durerii

Ce răspundere are-n lume aşa-numita fericire.

Poate că prin sânge este mai aproape de-al tău sânge

Decât orice om în lume… Şi când cugeţi că-ntâmplarea

Lesne-ar fi putut pe tine să te nască-n depravare

Şi pe ea-n leagăn de aur… sufletu-n tine se strânge.

Raftul de proză!

Surori – Mihai Eminescu