Poezie Mihai Eminescu

Alei mică, alei dragă, Cine vrea să ne-nțeleagă Vază frunza cea pribeagă, Ce-i ca viața noastră-ntreagă. Alei dragă Veronică, Despărțirea toate strică, De ne-alegem cu nimică ­ Viața trece, frunza pică. Alei dragă, alei mică, Viața trece, frunza pică, Și

Am pus sofa la fereastră Luna trece blondă-tristă, Stele curg strălucitoare Mândra capu-n mâni şi-ascunde. Şi-apoi şi-l ascunde-n perne, Într-un colţ al sofei roşii; Aurul moale se desface, Curge pe grumazul alb. Şi de ce-şi ascunde faţa Dulce, jună, fericită,

Visuri trecute, uscate flori Ce-ați fost viața vieții mele, Când vă urmam eu, căzânde stele. Cum ochiul urmă un meteor, V-ați dus cu anii, ducu-vă dorul. Precum cu toamna frunzele trec; Buza mi-e rece, sufletul sec, Viața mea curge uitând

Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată, Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian, Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată Gemândul uragan. De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere, De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu, Să fac să

(Tablou dramatic într-un act) [ I ] Persoane: MUREȘANU, MORS, GENIUL LUMINEI (Scena înfățișează un peisagiu de-o romanticitate sălbatecă în munți. Pe de o parte stânci crăpate ­ unele țepene, altele răsturnate­ de alta brazi acățați de vârfuri de stânci,

[ II ] De vei avea puterea, Voința ca să sfarămi pe cel mai slab ca tine, Bravură se numește. De ești închipuit, Nesuferind ca alții de-acea închipuire Cu vorba să se-atingă: onoare se numește; De vrei să-ntreci pe alții

[ III ] O, Satan! geniu al desperării! Acum pricep eu gându-ți, căci zvârcolirea mării Trăiește-acum în mine. Pricep gândiri rebele Când ai smucit infernul ca să-l arunci în stele, Dezrădăcinași marea ca s-o împroști în soare, Ai vrut s-arunci

[ I ] În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie, Trăia puica cea moțată cu penetul de omăt; Nu-i cucoș în toat-ograda, ce de-iubire căpiat S-urmărească insolenter inocenta ei junie. Ce cochetă e copila, cu ce grație ea îmblă? Și ce

[ II ] El reintră în chilie, iar puicuța stă pe gânduri, Și mereu prin minte-i îmblă demnitatea de cucoș: „Ce-i lipsește lui Chirilă, ce au verii lui fieroși Și el n-are?” Astfel dânsa meditând îmblă pe scânduri. Dar îi

Apari să dai lumină arcatelor ferești, Să văz în templu-i zâna cu farmece cerești. Prin vremea trecătoare lucește prea curat Un chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat. Privi-te-voi cu ochii în lacrime fierbinți… O, marmură, aibi milă de-a mele