Poezie Mihai Eminescu

În fereastra despre mare Stă copila cea de crai ­ Fundul mării, fundul mării Fură chipul ei bălai. Iar pescarul trece-n luntre Și în ape vecinic cată ­ Fundul mării, fundul mării, Ah! demult un chip i-arată. „Spre castel vrodată

În modul vechi soarele sună, Cu sferi surori se-ntrece-n cânt, Și calea lui [din veci] prescrisă Și-o împlinește-n marș tunând. Fața-i la îngeri dă tărie, Deși nu știm al lui temei, Faptele nențeles de-nalte Mândre-s ca-n ziua cea dintei Iute,

În ochii altor oameni tu ești o carne vie, O netedă-arătare, un animal gentil. Ei doresc mâna-ti albă pe frunte să-i mângâie Căci dulce (e) și mică mânuța-ți de copil. Ei doresc buza-ți coaptă, nectar amar de patimi, Ei vor

În ochii tăi citisem iubire dinadins Și-n calea vremii steaua mea O clipă s-au aprins. Apoi ca foi uscate, văzduhul coperind, Văzui nădejdi și fericiri Naintea mea pierind. Dup-acea dulce clipă, ce-atâta mă uimea, Nainte chiar de-a răsări Se stinse

În van căta-veți ramuri de laur azi, În van căta-veți mândre simțiri în piept. Toate trecură: Viermele vremilor roade-n noi. Căci nu-i iubire, ură d-asemeni nu-i Și ce rămase umbra simțirei e: Murmura lumei Netedă, palidă, ca și ea. Nu

[ I ] În vremi demult trecute, când stelele din ceriuri Erau copile albe cu părul blond și des Și coborând pe rază țara lor de misteruri În marea cea albastră se cufundau ades; Când basmele iubite erau înc-adevăruri, Când

[ II ] În munți ce puternici din codri s-ardică, Giganți cu picioare de stânci de granit, Cu fruntea trăsnită ei norii despică Și vulturii-n creieri palate-și ridică Ș-uimiți stau în soare privindu-l țintit. Acolo prin ruini, prin stânci grămădite

[III] Magul rămas în munte, din el ieși afară, Pe-o piatră detunată el șede peste văi, Privește. ­ Codrii mângâi cu vânt de primăvară A lui frunte uscată, adâncii ochi ai săi. Se suie-n vârf de munte, o stea din

Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite A făcliilor de ceară care ard lângă altare – Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare, Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite, În biserica pustie, lângă arcul în perete, Genuncheată stă pe

Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze, Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază, Încins cu o haină de umbre şi raze, C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins; Dar cum te văzui într-o palidă haină, Copilă cuprinsă de dor şi de