Poezie Mihai Eminescu

Să priveasc-Ardealul lunei i-e rușine Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine. Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață, Își ascunde tristă galbena ei față. Horia pe-un munte falnic stă călare: O coroană sură munților se pare, Iar Carpații

De mult mă lupt cătând în vers măsura, Ce plină e ca toamna mierea-n faguri, Ca s-o aștern frumos în lungi șiraguri, Ce fără piedeci trec sunând cezura. Ce aspru mișcă pânza de la steaguri, Trezind în suflet patima și

Iar când voi fi pământ, În liniştea serii, Săpaţi-mi un mormânt La marginea mării. Nu voi sicriu bogat, Podoabe şi flamuri, Ci-mi împletiţi un pat Din veştede ramuri. Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, Să am un cer senin

Iar fața ta e străvezie Ca suprafața albei ceri Și numai ochii mari sunt turburi De umbra negrelor dureri. Tu, chip chinuitor de dulce, Tu, ideal în ochii mei, Tu, ce femeie între flori ești Ș-o dulce floare-ntre femei. De-ai

De vrei ca toată lumea nebună să o faci, În catifea, copilă, în negru să te-mbraci ­ Ca marmura de albă cu fața ta răsari, În bolțile sub frunte lumină ochii mari Și părul blond în caier și umeri de

Îmbătrânit e sufletul din mine Ca un bordei pustiu în iarnă grea. Unde te-ai dus, pe cari căi străine O, tinereță, tinereța mea! Suspine n-am ­ ah, de-aș avea suspine, De-aș avea lacrimi, plânge de-aș putea! Durerea cea mai crudă,

Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare, Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă, Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită, Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare. Ah! – zise unul – spuneţi că-i omul

Las pe-alții să zidească din ruine Zidiri de-o zi pe răbdătoarea spată A vechiului pământ, ce nu-i de mine. În furnicarii din Apus ei toată Viața-și fac doruri nebune, Nu știu că-n lume nu-i ceea ce cată. Ei caut-adevăr ­

În mări de nord, în hale lungi și sure M-am coborât și am ciocnit cu zeii, Atârnând arfa-n vecinica pădure. M-am îndulcit cu patima femeii, În stele i-am topit aurul din plete, În poale-am scuturat piatra cameii, Din ochi i-am

În liră-mi geme și suspin-un cânt, Căci eu îmi vărs acum veninu-n vânt. Prin minte-un stol de negre gânduri trec: Spre casa cea din patru scânduri plec, Gemând, plângând eu fruntea pun pe mâni, Se rumpe suflet, mi se rupe