Poezie Mihai Eminescu

Turnurile mişcă-n doliu a lor inimi de aramă Şi un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini, Cu cântarea-i plângătoare lumea mişcă, lumea cheamă, Precum mişcă vântu-n cântec faţa mării de senin. Şi cu ochiul plin de lacrimi naţiunea cea

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite, Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite, Blestemul îl invoc; Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară, Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară Cu fierul ars în foc. Deşi ştiu

Cu durerile iubirii Voind sufletu-mi să-l vindec, L-am chemat în somn pe Kama – Kamadeva, zeul indic. El veni, copilul mândru, Călărind pe-un papagal, Având zâmbetul făţarnic Pe-a lui buze de coral. Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca

Auzi departe strigă slabii Și asupriții către noi, E glasul blândei Basarabii Ajunsă-n ziua de apoi. Și sora noastră cea mezină Gemând sub cnutul de calmuc Legată-n lanțuri a ei mână, De ștreang târând-o ei o duc. Murit-au… poate numai

De mi-ar permite-Apolon s-aleg dintre cunune, Ghirlanda n-aş alege-o de flori plăpânde, june, Ci falnica cunună a bardului bătrân; Eu n-aş alege lira vibrândă de iubire, Ci ceea care falnic îmi cântă de mărire, Cu focul albei Veste aprinde al

La mijloc de codru des Toate păsările ies, Din huceag de aluniş, La voiosul luminiş, Luminiş de lângă baltă, Care-n trestia înaltă Legănându-se din unde, În adâncu-i se pătrunde Şi de lună şi de soare Şi de păsări călătoare, Şi

Tăceţi! Cearta amuţească – E-o oră grea şi mare Aripele ei negre în ceruri se întind, Astfel lumea-amuţeşte la-ntunecări solare, Astfel marea-amuţeşte, vulcane când s-aprind, Când prin a vieţii visuri – oştiri de nori – apare A morţii umbră slabă

Lăsați clopotul să plângă cu-a lui voce de aramă, Lăsați turnul ca să miște a lui inimă de fier, Căci de stele mai aproape el le dă acuma samă Că un suflet bun și nobil se îndreaptă cătră cer. Clopote,

Pe când ţara de jos a Moldovei e semănată numai de coline care, arate primăvara, par, cu brazdele lor răsturnate în soare, nişte muşunoaie mari şi negre, în ţara de sus colinele devin dealuri şi văile -râpe. Cei dintâi înalţă

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină, Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta; C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină, Se stinse-o dalbă stea! Metalica, vibrânda a clopotelor jale Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;