Poezie Mihai Eminescu

Să țin încă o dată Mânuța ta la piept Și-n ochii tăi să caut Întrebător și drept. O strâns-îmbrățișare Vis dureros de foc ­ Ș-apoi să plec în lume, Copil făr- de noroc. Să nu se mai aleagă De viața

Sala-i mare, strălucită, Masa-i albă, oaspeți mulți, Vorbe dulci să tot asculți ­ Și lumina-i îndrăgită De ochi lucii, de ochi mulți. Icia unii stau alene Și visează și gândesc, Colo alții chiuiesc, Iar femei cu lunge gene Râd în

Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, Apele plâng, clar izvorând în fântâne; Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine. Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară, Ochii tăi mari caută-n frunza cea

Mijește orizonul cu raze depărtate, Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate Spre zarea-i luminoasă pornește să-și unească Eterna-i neodihnă cu liniștea cerească. Natura doarme dusă, tăriile în pace. Din limpedea nălțime pe-alocuri se disface O stea, apoi iar

Sătul de lucru caut noaptea patul, Dar al meu suflet un drumeţ se face Şi pe când trupul doarme-ntins în pace, Pe-a tale urme l-au împins păcatul. E noapte neagră-n ochi-mi, totul tace, Dar mintea-mi vede – genele holbate; Ca

Albumul tău e un salon în care S-adună fel de fel de lume multă Și fiecine așaz-o foaie smultă Din viața sa, în versuri răbdătoare. Acum dorești cu pana mea incultă Și eu să trec prin mândra adunare? Dar ea

Sboar’ al nopții negru flutur Cu-a lui aripi ostenite, Pe când crengile se scutur Pe cărări înțelenite. Iară bolta cea senină Printre ramuri, printre frunză, Aruncând dungi de lumină Cearcă tainic să pătrunză. Prin a ramurilor mreajă, Sună jalnic în

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile? Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt,

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă, La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă; Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă. Vede cum din ceruri luna lunecă şi se