MOTTO: Tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră N. Stănescu (versuri scrise pentru N. Labiş) La vârsta ta, poete, moartea e-o părere Ca şi pulberea nopţii pe coame de cai, Cerb cu stea în frunte gata
Laşi mirosul tău în aer … – Nichita Stănescu
Laşi mirosul tău în aer de metal şi de femeie şi de car încins pe lutul al întinderii caldee, de coloană viitoare dintr-un secol nenăscut de zid ars de o văpaie care-o arse şi pe Ruth. Şi îmi pari că
Laudă omului – Nichita Stănescu
Din punctul de vedere-al copacilor, soarele-i o dungă de căldură, oamenii – o emoție copleșitoare… Ei sunt niște fructe plimbătoare ale unui pom cu mult mai mare! Din punctul de vedere-al pietrelor, soarele-i o piatră căzătoare, oamenii-s o lină apăsare…
Lecţia despre cub – Nichita Stănescu
Se ia o bucată de piatră, se ciopleşte cu o daltă de sânge, se lustruieşte cu ochiul lui Homer, se răzuieşte cu raze până cubul iese perfect. După aceea se sărută de numărate ori cubul cu gura ta, cu gura
Lectia de zbor – Nichita Stănescu
Mai întâi îţi strângi umerii, mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor, închizi ochii refuzi auzul. Îţi spui în sine: acum voi zbura. Apoi zici: Zbor. Şi acesta e zborul. Îţi strângi umerii cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
Lecţia despre cerc – Nichita Stănescu
Se desenează pe nisip un cerc după care se taie în două, cu acelaşi băţ de alun se taie în două. După aceea se cade în genunchi, după aceea se cade în brânci. După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
Leoaica tânără, iubirea – Nichita Stănescu
Leoaica tânără, iubirea mi-ai sărit în faţă. Mă pândise-n încordare mai demult. Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, m-a muşcat leoaica, azi, de faţă. Şi deodata-n jurul meu, natura se făcu un cerc, de-a-dura, când mai larg, când mai
Liliacul – Nichita Stănescu
n liliac mi-a înflorit Surata primăvară Sub geamul meu l-a răsădit Cu taină într-o seară Cu frunzulițe de smarald Și stele moi în geamuri Când razele în el se scald Încet îmi bate-n geamuri La ciocănitul lui timid Cu mâinile
Linia împăcată cu sine însăşi – Nichita Stănescu
Nu te poţi rupe în două, ci numai în trei, nu ocolirea, ci ruptura închide Triunghiul vă zic dragii mei, e izbăvirea unei oglinde. Astfel se termină viaţa mea văzută cu ochii steaua şi calul, glonţul şi peştele, iarba încă
Liniște – Nichita Stănescu
Un nu ştiu ce în seara aceea era, plopii îmi păreau piroane în palme de Iisus şi se făcea că în tăcere piatra ne cânta un tril de sus, de foarte sus. Stam blând şi fără de gândire, doi ochi