Lumina surâdea pe ierburi şi pe ramuri cu-ntregul ei alai de foşnete şi lamuri în care îţi afunzi uitarea şi te pierzi. La ce-au mai nălucit, în calea mea, mlădie, şi fruntea ta-n zulufi de umbră vie, şi ochii tăi,
Jupiter conservator – Nichita Stănescu
Orice lucru e mai puţin real decât amintirea mea despre el. Orice amintire e mai puţin reală decât faptul naşterii. O, voi strămoşi, tu strălumină, gingaşule de ochi, pat de nimic pentru un somn de nicicând al vederii. Ce greu
La începutul sfârșitului – Nichita Stănescu
Îşi lăsase atâta de repede ochii în jos, ca pe două satâre ascuţite şi sclipind, tăind gâturile vulturului bicefal şi ierbos, în sânge lăsându-l zbătându-se şi murind. Un miros de ouă sparte mă umpluse din departe, – zeul îmi întoarse
La mormântul lui Baudelaire – Nichita Stănescu
Trec pietrele, măreţ cadavru, rămas cu ploile în unghi! Mai neizbit, las trupul meu acesta la gândul tău să-ncline un genunchi. Rup floarea transformată în paianjen, şi-o las pe tâmplă să-mi alerge suplă, şi îţi întind privirea mea cea fixă
La nord de nord – Nichita Stănescu
Şi ceea ce nu există poate să moară, la fel ca viaţa unui animal boreal despre a cărui stare crepusculară n-am ştiut niciodată nimic. El apărea cîteodată în felul tău de a merge, dar prea somnolent era ca să-l văd.
La o margine – Nichita Stănescu
Nevoia de geometrie e o spălare nevoia de cifre e un somn al revelaţiei, nevoia de cuvânt e o negare a firescului. Natură, tu, izbucnire în hohote de râs şi de plâns a celui care nu a râs şi nu
La poarta – Nichita Stănescu
Vaselica din Socoli Suferă de şapte boli; una-n suflet, trei în ea; şi-alte trei la bidinea, c-a făcut amor pe bani cu lichele şi golani. Blestemat s-ai fie patul, c-a bolnavit tot satul. Mi-a zis Leana lu’ Matei c-a văzut-o-n
La ultimul etaj – Nichita Stănescu
Ea stă singură acum la ultimul etaj, mirosul ei suav pîlpîie, oraşul se îndepărtează – înhămat la cîini vagabonzi şi flămînzi Să punem pîine pentru vrăbii şi trupurile noastre uscate şi fărămiţate să le punem pentru pliscurile de argint şi
La-nceputul serilor – Nichita Stănescu
Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită. Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere. Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită din a timpului curgătoare putere. Simţeam că pot adormi, visând stele locuite. Şi, numai dacă m-ar fi
Labirint în flăcări – Nichita Stănescu
Deci ceea ce nu se-nţelege suie în ceruri, palid fum, dă Lycurg o nouă lege poimâine, mâine, acum, – Cum că potrivit se-arată la distrugerea de sens litera neînarmată în cuvântul cel mai dens. Ba muiere, ba bărbat e, semn