Am născut o pasăre azi-noapte pe când întindeam privirea de la unu pân la şapte contemplând nemărginirea. Din privirea mea gravidă ea şi-a scos clonţul lividă şi-a zburat fâlf-fâlf departe până dincolo de moarte. Mi-am lungit privirea lungă foarte ruptă,
Marină – Nichita Stănescu
Înfăşurat într-un val strângând în braţe un peşte simt malul cu iarbă natal, cum mă izbeşte. Înfăşurat într-un corp, strângând în sine un cuget, mi-e strigătul orb lovit de un muget Înfăşuat într-un semn cu gura pe-o cifră, te-aud cum
Meteoritul lent – Nichita Stănescu
Am presimţit că zeul doarme fără respiraţie Am presimţit că zeul doarme fără respiraţie undeva în părţile mai albastre ale cerului. Ca o spermă luminoasă şi leneşă, câţiva meteoriţi au trecut prin faţa stelelor fixe. Cine ştie când se va
Mi se făcuse… – Nichita Stănescu
Mi se făcuse de altceva, de ceva sărat, de ceva acru, m-aș fi înmultit cu cerboaicele, m-aș fi ondulat tot mai sus unde-i apăsarea de la coloană, de la templul sacru, mi s-a făcut și nimeni nu m-a mai desfăcut
A fost cândva pământul străveziu – Lucian Blaga
A fost cândva pământul nostru straveziu ca apele de munte-n toate ale sale, în sine îngănând izvodul clar şi viu. S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca de-o jale, de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu. Aceast-a fost când o
Mișcare în sus – Nichita Stănescu
Cerul se deșira în curcubee repetate. Pe dunga lor, săgeata trupului în sus, fiece vârstă-și încorda, tăind la jumătate arcul culorilor, supus. Și se loveau în mine două sentimente, unul venind călare, celalt purtat în lectici… Era o izbitură de
Mit – Nichita Stănescu
Incapabil să pierd inapt pentru fire, alerg în neştire. Foarte greu mă primesc să fiu cum sunt. Locul ceresc e sub pământ. Iar pământescul mănâncă de foame cerescul.
Moartea păsărilor – Nichita Stănescu
Deasupra de zarzari, de tigle, de cosuri se înnoreaza cu pasari. Îngerul sta cu aripile-ntinse, foarte întinse. Penele din stînga îi trec printr-un zid, aripa din dreapta si-o reazema de cracul copacului de parca ar rage în stele un glonte
Moara – Nichita Stănescu
O piatră de moară ocăra să moară boabele de grâu: „Auzi ce desfrâu Să nu vă lăsați, surate, măcinate! Neghina-i de vină!… Dar vă vin de hac, praf vă fac, făină…” Degeaba, degeaba, tot nu mergea treaba. Văzând cum stă
Morţile iubite – Nichita Stănescu
Sunt gata să mor înecat în aceste sunete de privigetoare asupra cărora m-am întâmplat în dimineaţa răsărind fără soare. Mă agăţ de orele vechi dar fug toate-napoi, totdeauna nesigure şi perechi, asemenea cailor înhămaţi câte doi. Ridic mâna prin frunze