Ea era frumoasă foarte amforă cu două toarte viaţă lungă fără moarte şi întreg lipsit din parte. Ah, mi se făcea departe Doamne, numai cifra şapte când veneam cu patru roate şi-nhămat aveam un şarpe.
Mult vechii de romantici… – Nichita Stănescu
De ce nu m-aş putea uita înfiorat la braţul tău suav, când dormi, atât de bine tu mirositoareo, cu ochi închişi, enormi. De ce n-aş crede că vin zeii călări pe lungi miresme ca să-şi depună umbra lor la tine
Munții – Nichita Stănescu
Bătură în zăpadă lupii cu pas înfipt, talanţi şi rupii în ceasul ăsta, când nu ştie noptirea-n crenge să se împle Imi urlă lupii-ncinşi sub tample ceas sângeros de haiducie Muierea mea cernită-n plete hai, dă-mi paharul plin: mi-e sete!
Muzica – Nichita Stănescu
Deodată au venit pe sub copaci. Duceau cu ei o chitară care lăsa în seară o umbră grea, triunghiulară. După aceea au început să cânte şi melodia a întins spre tine braţele ei reci. Eu mă uitam în pământ, în
Muzica II – Nichita Stănescu
Muzica mă apropia de lucruri, punea un arc între mine şi ele şi puteam să cad de departe, din sfere, fără să-mi frâng nici un mădular, fără să-mi pierd nimic din putere. Muzica alegea din mine, ca un magnet, sentimentul
N-ai să vii – Nichita Stănescu
N-ai să vii şi n-ai să morţi N-ai să şapte între sorţi N-ai să iarnă, primăvară N-ai să doamnă, domnişoară. Pe fundalul cel albastru din al ochiului meu vast meteor ai fost şi astru şi încest ai fost, prea cast.
N-am mai murit de foame… – Nichita Stănescu
N-am mai murit de foame multă vreme. De când în loc de ochi aveam ciuperci, şi izbeau peste lopeţi de trireme ploi neântregi. Eu am murit în trecut, chiar înainte de a mă naşte. De mercur instabil ţin un scut
N-au murit în zadar – Nichita Stănescu
N-au murit la Plevna în zadar străbunii din legende şi din poveşti, o dovedesc prea clar cuvintele: Sunt, Eşti. N-au murit în zadar părinţii părinţilor noştri la Mărăşeşti, o dovedeşte prea clar vorba care-o zic azi: Sunt, Eşti. În Tatra
Nașterea – Nichita Stănescu
M-am trezit dintr-un somn pe care nu l-am dormit. Aş fi fost un arbore binemirositor dar mă chinuia foamea arborilor binemirositori. Aş fi fost un lup urâtmirositor dar mă chinuia foamea lupilor urâtmirositori. Aş fi fost apă de ocean greoaie
Necuvintele – Nichita Stănescu
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete. Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi. El a întins spre mine o ramură ca un braţ. Eu am întins spre el braţul