[ III ]
Un zmău o vede, când s-a pus să steie
N-a ei fereastă-n asfințit de sări;
Zburând la cer, din ochi-i o scânteie
Cuprinse-a ei mândrețe, fermăcări;
Și-n trecătoarea tânără femeie
Se-namoră copilul sfintei mări
Născut din soare, din văzduh, din neauă,
De-amorul ei se prefăcu în steauă.
Căzu din cer în tinda ei măreață,
Se prefăcu în tânăr luminos,
Și corpul lui sub haina ce se-ncreață
S-arată nalt, subțire, mlădios.
Păr negru-n vițe lungi ridică fața,
Și ochi-albaștri-nchis, întunecos,
Iar fața-i albă, slabă, zâmbitoare
Părea un demon rătăcit din soare.
Ah! te iubesc, îi zise el, copilă,
La glasul tău simt sufletu-mi rănit,
Din stea născut, plec fruntea mea umilă,
Cu ochii mei prind chipul tău slăvit.
Nu vezi cum tremur de amor? ai milă!
În nemurirea mea de-aș fi iubit
Iubit de tine te-aș purta: o floare
În dulci grădini, aproape lângă soare.
N-ai vede iarnă, toamnă nu, nici vară,
Eternă primăvar,-etern amor…
De ți-aș închide zarea ta cea clară
Cu-al meu sărut, o, scumpul meu odor,
Pân- ce să mângâi inima-mi amară
Culca-mi-aș capul la al tău picior
Și te-aș privi etern ca pe o steauă
Frumos copil, cu umerii de neauă.
O, geniu mândru, tu nu ești de mine,
De-a ta privire ochii mei mă dor,
Sângele meu s-ar stoarce chiar din vine,
Căci m-ar usca teribilu-ți amor!
Curând s-ar stinge viața mea, străine,
Când tu m-ai duce-n ceruri lângă sori,
Frumos ești tu, dar a ta nemurire
Ființei trecătoare e pieire.
El o privi atunci cu ochii țintă:
În fața-i slabă zâmbet dureros;
Se face stea și iarăși se avântă
În cerul nalt, în roiul luminos.
Acolo toată noaptea stă de pândă,
Și prin fereastă el privea duios,
Cu o lumină dulce, tristă-clară,
Să vadă umbra-i albă și ușoară.
A doua zi el se făcu o ploaie,
În tact căzândă, aromată lin,
Și din ferești perdelele le-ndoaie,
Burând prin țesăturile de in,
Pătrunde iarăși în a ei odaie,
Preface-n tânăr sufletu-i divin:
El stă frumos sub bolțile ferestii,
Purtând în păr cununa lui de trestii.
Blond e-azi și părul lui de aur moale
Pe umeri cade îndoios, îmflat;
Ca ceara-i palid… buza lui cu jale
Purta un zâmbet trist, nemângâiat.
El o privește… sufletu-i s-adună.
În ochiul lui albastru, blând și mat…
Ș-astfel cum sta mut înger din tării
Părea un mort frumos cu ochii vii.
O, vin cu mine, scumpă,-n fundul mări.
Și în palate splendizi de cristal,
Când vântu-a trece peste-a apei ării
Tu-i auzi cântarea lui pe val;
Ți-i închina viața ta visării,
Vei fi oceanului monarcul pal…
Ți-oi da palate de mărgean și profir,
Cu bolți lucrate numa-n aur d-Ofir.
Ca să-mi ajungi nevrednica-mi iubire
Ai părăsit al cerurilor cort,
Dar nu e chipul tău cel peste fire
Ce-n fundul sufletului meu îl port.
O, geniul meu, mi-e frig l-a ta privire,
Eu palpit de viață tu ești mort.
Cu nemurirea ta tu nu mă-nveți,
Acum mă arzi, acuma mă îngheți.
Nu… om să fii, om trecător ca mine,
Cu slăbiciunea sufletului nost,
Să-ți înțeleg tot sufletul din tine
Și brațul tău, de mi-a fi adăpost,
Să-l știu că-i slab, iubirea că-l susține,
La om e-un merit, ce la zei n-a fost.
De mă iubești, să-mi fii de sama mea,
Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta.
Întunecos și fără de speranță,
La ea privește geniul în nimb
Își simte inima legată-n lanțe,
În lanțul lumei cei cu-o mie limbi.
Chiar nemurirea mea, chiar abondanța,
Puterii mele tu o cei în schimb.
Ei bine, da! Eu m-oi sui la cer,
Ca de la Domnul moartea mea s-o cer.
Da, moartea! Pentr-o clipă de iubire
D-eternitatea mea să mă dizlege,
Să văd în juru-mi anii în pieire,
Să am în inima mea moartea rece,
Să fiu ca spuma mării în sclipire,
Să văd cum trec cu vremea, care trece…
O, mult ceruși, prea mult, și totuși ție
Ți-nchin splendori, putere, vecinicie.
La cer se-nalță el pe bolta mare,
Cu-aripe lunge curățind seninul
Privește-n jos castelul în splendoare,
L-apucă dorul inimei, suspinul.
Ah! ce-ai cerut, femeie trecătoare,
Femeie scumpă, ca să-mi mângâi chinul!
Deasupra lumei risipite-n șoapte
El se-nălța un curcubeu de noapte.
[Partea a III-a]