Plecat-am nouă din Vaslui, Şi cu sergentul, zece, Şi nu-i era, zău, nimănui În piept inima rece. Voioşi ca şoimul cel uşor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Ş-aveam şi pene-n frunte. Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Rodica – Vasile Alecsandri
Purtând cofiţă cu apă rece Pe ai săi umeri albi, rotunzori, Juna Rodică voioasă trece Pe lângă junii sămănători. Ei cu grăbire îi sar în cale, Zicând: „Rodică, floare de crin, În plin să-ţi meargă vrerile tale, Precum tu, dragă,
Romanţa de toamnă – Vasile Alecsandri
De-aş fi-n a tinereţii floare, Când toate zilele sunt bune, Pe când din inima cu soare În veci lumina nu apune, Multe-aş avea în taină-a-ţi spune Ca să devii tu gânditoare. De-aş fi ce-am fost pe lume-odată, Privind în faţă
Sania – Vasile Alecsandri
Zi cu soare, ger cu stele!… Hai, iubită, la primblare. Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare; Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strâmtă pentru doi… Tu zâmbeşti?… Zâmbirea-ţi zice că e bună pentru noi. Caii scutură prin aer sunătoarele
Sergentul – Vasile Alecsandri
Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui Venea un om, cu jale zicând în gândul lui: “Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă… Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!” Şi bietul om, slab, palid,
Serile la Mirceşti – Vasile Alecsandr
Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse; În sobă arde focul, tovarăş mângăios, Şi cadrele-aurite, ce de păreţi sunt prinse, Sub palidă lumină, apar misterios. Afară plouă, ninge! afară-i vijelie, Şi crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit; Iar eu, retras în pace, aştept
Sfârşit de toamnă – Vasile Alecsandri
Oaspeţii caselor noastre, cocostârci şi rândunele, Părăsit-au a lor cuiburi ş-au fugit de zile rele; Cârdurile de cocoare, înşirându-se-n lung zbor, Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor. Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestezită, Lunca, bătută de brumă, acum pare
Soarele, vântul si gerul – Vasile Alecsandri
Trei călători fantastici cutreieră pământul: Soarele splendid, gerul îngrozitor şi vântul. Unul dă viaţă, altul dă moarte, aparând, Al treilea mângâie cu aripa-i, zburând. Ei întâlnesc o fată, voioasă căprioară, Ca soarele de vie, ca vântul de uşoară. Şi-i zic:
Sora şi hoţul – Vasile Alecsandri
Sus în deal la mănăstire, Plânge sora-ntr-o grădină, Plânge noaptea şi suspină Dup-a lumii fericire: “De când eu eram copilă Sunt de toţi ai mei uitată Şi de rude fără milă În pustiuri lepădată! Fără vină, din născare Mă văzui
Ştefan şi Dunărea – Vasile Alecsandr
“Dunăre! ce plângi tu oare?” “Plâng o floare de sub soare Ce din sânu-mi a răpit Ştefan-vodă cel cumplit!” Pe cel ţărm bătut de valuri, Sus pe zare, sus pe maluri, Sunt trei cete de oşteni, Turci, tătari şi moldoveni.