Ne opream în fața fiecărei luciri, atingându-ne tâmplele. Și cum te țineam cu brațul, lângă inimă, coama ta inelată-mi îmbrăca umărul cu o mantie foșnitoare. Ne priveam unul pe celălalt, deodată, ca pe o hartă a lumii. Râdeam de înfățișarea
Ghearele ei… – Nichita Stănescu
Ghearele ei lumea-mi tinuse pe crestet cum vulturu-n Histrii il rapeste pe peste cum de cochilii de scoici maritime sunt plini de vint de mare, Carpatii intr-a lor insinguratate si intr-a lor desime Miroase urit ca tot trupul cel care
Glose – Nichita Stănescu
Eseu Respirări I Ca să poţi să te fii, stai locului şi sfinţeşte-l, iar în călătorie trimite-ţi numai ochiul. Vai de cel care se odihneşte la umbra copacului sădit de strămoşul altuia. Lasă-te ars de soare, dacă n-ai moştenit vreo
Greşirea cerului – Nichita Stănescu
Zburau vulturii întorşi pe spate şi cu gheara întoasră în sus ca pe nişte miei să fure, steaua cu lumină ondulată; Ca pe nişte miei să fure de sus lumina ochilor mei. Zburau vulturii întorşi şi pe spate prin cer
Grosimea pământului – Nichita Stănescu
De la o vreme pământul are în jos osul bunicului meu cel mai frumos şi mai jos de jos el are umbra osoasă a strămoşului oarecare. Unde se sfârşeşte pământul, în jos, se începe gândul. Totul e plin de strămoşi
Haiku – Nichita Stănescu
Întunecând întunericul, iată porţile luminii.
Hieroglifa – Nichita Stănescu
Ce singurătate să nu înţelegi înţelesul atunci când există înţeles. Şi ce singurătate să fii orb pe lumina zilei,- şi surd, ce singurătate in toiul cântecului. Dar să nu-nţelegi când nu există înţeles şi să fii orb la miezul nopţii
Iarna – Nichita Stănescu
Vine-o pasăre și coase, în fuioare de mătase, Ale norilor atlase, De țări lungi și lunecoase… Vine-o față și descoase, Tot ce pasărea lucrase, și cu genele-i lucioase, Ninge flori de nea frumoase, și-apoi le preschimbă în raze, Argintând cărări
Iarna de la sfirsitul lumii – Nichita Stănescu
Mama era iarna de la sfirsitul lumii toata statea pe cimp copacii se albeau din timplele lui de tarm nating timp de un gind iar nu timp de cuvint Se racise mincarea pe masa casa noastra nu mai avea casa
Iarnă târzie – Nichita Stănescu
Amurgul ca o rouă, încondeiază-n sânge păienjenișul ramurilor ce-și desfac tăcut uscate brațe lungi, ca un sărut amarnic Zadarnic stau pe banca grea de piatră iubita-mi și-a uitat gropițele-n obraji… Nețărmuritul împietrit mă înfioară, iar liniștea ca un ecou se