Poezie George Bacovia

Oraşul seara… Şantiere în repaos. Şi firme scrise Din becuri înstelate. Oraşul seara… Pe o piaţă Cu sclipiri de fier Claxon, armonic, a sunat. Foburgul Cu bachice dorinţi, Şi cugetări De opere văzute. Oraşul, seara… Din statica uitării, – Destul

Tot mai tăcut si singur În lumea mea pustie — Si tot mai mult m-apasă O grea mizantropie. Din tot ce scriu, iubito, Reiese-atât de bine — Aceeasi nepăsare De oameni, si de tine.

“Aici sunt eu Un solitar, Ce-a râs amar Si-a plâns mereu. U-al meu aspect Făcea să mor Căci tuturor Păream suspect.”

Cadavrul impozant pe catafalcul falnic, Sub gaza de argint visa în astă sală… Iar sânul ei pierdut în mortuara gală — Pe veci oprit înmărmurise falnic.

Roz Galben Alb Verde Cenuşiu Covoare Peisagii din zări: Împăratul alb, Împăratul negru, Bogăţii grase Într-un ascuns departe, Utopii Miragii După urbane ziduri: Făuriri mintale.

Prin codrii Bacăului Vâjâie vântul Şi-ntunecă lumea Un cer ca pământul Şi codru pe codru Se umple de clocot, Iar toamna în hohot Le cântă prohodul… Şi parcă mă cheamă, De crengi atârnând, Avesalomi gemând Cu plete-ncâlcite… De spaimă mă

Zădarnic flaute cântă În aste zile păgâne – La vânt s-au dus aspiraţii, Nimic nu rămâne… În vânt şi uitare tot stând, Cu zile grele, stăpâne – Oricine, orice au trăit, Nimic nu rămâne…

Sunt lângă un gard rupt, Şi vântul bate cu frunze ude – Sunt mai urât, sunt supt, Frigul începe sticla s-o asude. Pe strada aplecată la vale E-o toamnă ca o poezie veche – Vântul împinge fusta femeilor în cale,

Priveşte savant Cu inima beată De iubire Natura-i statică. Amorul renaşte, Cu focul de vară, Cu diamante De iarnă. Metempsihoză, Metamorfoză, Şi câte încă. La revedere, Sau la adio. Priveşte savant. Dacă nu-i Cu cine vorbi, Se scrie.

Plâns de cobe pe la geamuri se opri, Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat; „I-auzi corbii!“ – mi-am zis singur… şi-am oftat; Iar în zarea grea de plumb Ninge gri. Ca şi zarea, gândul meu se înnegri… Şi