Poezie Ion Barbu

Cu Treptele supui văditei gale Sfânt jocul în speranţă, de pe sund, Treci pietrele apunerii egale Supt văile respinse, ce nu sunt. Ţi-e inima la vârste viitoare Ca şarpele pe muzici înnodat, Rotit de două ori la mărul-soare, În minutare-aprins

Fulger străin, desparte această piatră-adâncă; Văi agere, tăiaţi-mi o zi ca un ochean! Atlanticei sunt robul vibrat spre un mărgean, Încununat cu alge, clădit în praf de stâncă, Un trunchi cu prăpădite crăci vechi, ce stau să pice, Din care

Pudrează râul tragic în oglindă, Cu de-amănuntul, cristalin, de bal; Săltate-n coc, volutele să prindă Perucii de argint – un encefal. La balul liniştit, de mare gală, De vrei să placi frumosului tău Domn: Treaz, poleieşte-ţi masca facială Şi dinţii

“Pentru mai dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann” La vreo Dunare turceasca, Pe ses vested, cu tutun, La mijloc de Rău si Bun Pân’la cer frângându-si treapta, Trebuie să înfloreasca: Alba, Dreapta Isarlîk! Ruptă din coastă de soare! Cu

Curcanii au mutat pe soare şirul De gâturi cu, nestinşi, cartofii roşii. La cerul lăcrămat şi sfânt ca mirul Rotunzi se fac şi joacă pântecoşii! Şuviţa stelei noi întinge-n ape, Un stăpânit pământ ascultă ani, Pământul s-a lipit de steaua-aproape.

Străluminaţi ca nişte unghii, Sub scuturi, îngeri au lăsat Cherubul văii să-l înjunghii, – Sădiţi în aer ridicat. Şi limfa pajiştelor pale Se pleacă soarelui ferit Al certei sere animale: Îngână sângelui ivit. Scris, râul trece-n mai albastru Şi varurile

În văile Ierusalimului, la unul, Păios de raze, pământiu la piele: Un spic de-argint, în stânga lui, Crăciunul, Rusalii ard în dreapta-i cu inele. Pe acest lemn ce-aş vrea să curăţ, nu e Unghi ocolit de praf, icoană veche! Văd

Pendulul apei calme, generale, Sub sticlă sta, în Ţările-de-Jos. Luceferii marini, amari în vale; Sălciu muia şi racul fosforos. Un gând adus, de raze şi curbură (Fii aurul irecuzabil greu!) Extremele cămărilor de bură Mirat le începea, în Dumnezeu.

Te smulgi cu zugrăviţii, scris în zid La gama turlelor acelor locuri, Întreci oraşul pietrei, limpezit De roua harului arzând pe blocuri, O ceasuri verticale, frunţi târzii! Cer simplu, timpul. Dimensiunea, două; Iar sufletul impur, în calorii, Şi ochiul, unghi

Colo, dimineaţa mea, Viu altar îţi miruia: Ca Islande caste, norii În, dorită, harta orii, Ageri, şerpii ce purtai, Şerpii roşii, scurşi din rai, Şi, cules, albastrul benţii De pe jerbele Juvenţii. * Lăncile de iarbă mici Le păzea căţeaua