Poezie Lucian Blaga

Din caier încălcit de nouri toarce vântul fire lungi de ploaie. Flusturatici fulgi de nea s-ar aşeza-n noroi, dar cum li-e silă – se ridică iar şi zboară sa-şi găsească cuib de ramuri. Vânt şi-i frig – iar mugurii prea

Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri. Plouă. Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea, ce-o simt n-o simt în mine, în inimă, în piept, ci-n picurii de ploaie care curg. Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume cu

I Pan câtre nimfă Cu strai de broască-n păr răsai din papură, o undă vrea să te cuprindă şi nisipuri prind să fiarbă. Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă îţi verşi mlădie trupul gol în iarbă. Şi vâna de la tâmple

Un vânt de seară aprins sărută cerul la apus şi-i scoate ruji de sânge pe obraji. Trântit în iarbă rup cu dinţii- gândind aiurea-mugurii unui vlastar primavăratic. Îmi zic: “Din muguri amari înfloresc potire grele de nectar” şi cald din

Adânc subt batrânele verzile zodii – se trag zăvoarele, se-nchid fântânile. Aşeaza-ţi în cruce gândul şi mânile. Stele curgând ne spală tarânile.

Valul mai bate, acelaşi. Raza e trează în turn. Cald e nisipul pe plaje, numai puţin dacă scurm. Noaptea-i târzie, de august. Orele – horele tac. Cugetul, cumpăna, steaua grea judecată îmi fac. Murmură dor de pereche, Patima cere răspuns,

Atâtea stele cad în noaptea asta. Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pământul şi suflă peste-o iască năprasnic să-l aprindă. În noaptea asta-n care cad atâtea stele, tânărul său trup de vrăjitoare-mi arde-n braţe ca-n flăcările unui rug. Nebun, ca nişte

Nu-mi presimţi tu nebunia când auzi cum murmură viaţa-n mine ca un izvor năvalnic într-o peşteră răsunătoare? Nu-mi presimţi văpaia când în braţe îmi tremuri ca un picur de roua-îmbrăţişat de raze de lumină? Nu-mi presimţi iubirea când privesc cu

Când mă privesc într-o fântână mă văd cu-adevărat în zi aşa cum sunt şi-am fost şi-oi fi. Când mă privesc într-o fântână ghicesc în faţa mea bătrână cum ceruri şi pământ se-ngână. Când mă privesc într-o fântână ştiu că-n adâncuri

Acoperit de frunze veştede pe-o stânca zace Pan. E orb şi e batrân. Pleoapele-i sunt cremene, zadarnic cearc-a mai clipi, căci ochii-i s-au închis – ca melcii – peste iarnă. Stropi calzi de rouă-i cad pe buze: unu, doi, trei.