Poezie Lucian Blaga

C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi în mine mă-nchin luminii voastre, stelelor şi flăcări de-adorare îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă. Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută cu buze reci de gheaţă trupul.

Cu chiotele-ţi de lumina şi cu-adâncul ochilor de mare, cu urmele în lut ce ţi le lasă nenumăratele fecioare cutremurate-n clipa asta de-un dor pe minunatul tau pământ, te chem: vino, Lume, vin’. Adie-mi în urechile ganguritul de izvoare, la

Când prin oraş calci lin pe străzi sămânţa ulmilor, şi-n mers în adevăruri limpezi crezi – mai e nevoie de vreun vers? Când muşchiul de pădure mult ne-alină-n vară verde dor şi glasul picurat ţi-ascult – mai e nevoie de-un

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei. Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva. Aici se

Ard molcom lumânările de ceară în sfeşnice. un tâlc s-alege sibilin prin umbrele veşnice. Pe vetre şi în capiste ş-atâta jeraticul. S-aprinde ambra pentru zei, şi mirtul, sălbaticul. Şi arde untdelemnul în opăitul cu toartele, pentru vieţi ce vor veni,

Arbori cu crengi tăgăduitor aplecate fac scoarţă în jurul unui launtric suspin. Pe toate potecile zilei cu surâs tomnatic Cristoşi înalţi pe cruci de arin. Grele din înalţime cad ciocârlii ca lacrimi sunătoare ale dumnezeirei peste ogor. Pe drumuri pornit

Lumini scăpate din cuptor se zbat între pereţi. Şi trupul moale ca de în curat şi părul ţi l-ai uns peste-o cadelniţă-n tămâie, fir de fir, ca să miroşi la fel c-un patrafir. Prin sat trec sanii grele de tăceri.

Pe dealuri se-naltă solare podgorii albastre şi sonde. Râuri spre alte seminţii duc slava bucatelor blonde. Ţara şi-a-mpins hotarele toate până în cer. Pajuri rotesc – minutare în veşnicul ceas – peste câmp şi oier. Fluturând în vesminte de culoarea

Copilul râde: “Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!” Tânărul cântă: “Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!” Bătrânul tace: “Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

Umblăm pe câmp fără popas sub zodii prin târziul ceas. Hotare, veac, tărâm s-au şters. Mai suntem noi şi-un univers. Pierdem în noapte, rând pe rând, tot ce sub noi era pământ. Şi mergem iar în gând, la pas. Un