Poezie Mihai Eminescu

Cu-amândouă mâinile Inima o ţii Şi îi simţi bătăile Repezi, dulci şi vii. Ochii-n trup se sperie Şi revarsă foc. Ai visat vreodată tu Astfel de noroc? Un noroc asemenea Blând şi dureros! Tu iubeşti, copila mea, Fără chiar să

Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună! Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde. Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde – Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună. Un regat pentru-o ţigară,

Cum negustorii din Constantinopol Întind în piață diferite mărfuri, Să ieie ochii la efenzi și popol, Astfel la clăi de vorbe eu fac vârfuri De rime splendizi, să le dau de trampe, Sumut o lume ș-astfel ochii lor fur. Dactilu-i

Cum oceanu-ntărâtat turbatu-i! – Răcnind înalță brațele-i spumate, De nori s-acață, -n bolta lumei bate, Până furtuna-l reîmpinge-n patu-i. Sălbatecul! Van fulgeri fricoșate Apără cerul… El încredințatu-i Că bolta cea albastră e palatu-i; Cu-asalt s-o ia el vrea ­ –

Cum universu-n stele iubește noaptea clară, Cu toate-a mele gânduri astfel eu te-am iubit, Când am plecat eu fruntea cu-a gândului povară Pe sânu-ți să se-nchidă de lume ostenit. Simții atunci puternic cum lumea toată-n mine Se mișcă, cum se-ndoaie

Dacă iubeşti fără să speri De-a fi iubit vrodată, Se-ntunecă de lungi păreri De rău viaţa toată. Şi-ţi lasă-n suflet un amar Şi în gândiri asemeni, Căci o iubire în zadar Cu moartea-i sor- de gemeni. Dar vindecarea la dureri

Dacă treci râul Selenei se face pare că sara Deși-ntr-a soarelui lume eternă noapte nu ține. E-o sară frumoasă ­ adormită deși este ziuă. Aerul e vioriu, miroasele florilor mândre; Adormitor se ridică din oștile florilor mândre; Într-un codru măreț,

Dați-mi arpă de aramă Dar cu strunele de fier Căci să cânt acuma cer Ca un vânt ce se sfaramă Printre stânci de-ngheț și ger. Dați-mi arpă de aramă Pe-a mea frunte crengi de brad Voi să cânt ca largul

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte: Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea galbenă – o pată; Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite O pasăre

De ce în al meu suflet De ani eu moartea port, De ce mi-e vorba sacă, De ce mi-e ochiul mort? De ce pustiu mi-e capul, Viata într-un fel? Şi tu… tu esti aceea Ce mă întrebi astfel?