Poezie Mihai Eminescu

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când, Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când. Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ; Azi nu mai

Din cerurile-albastre Luceferi se desfac, Zâmbind iubirii noastre Şi undele pe lac. De glasul păsărelelor Pe gânduri codru-i pus. O, stelelor, stelelor, Unde v-aţi dus? În turme călătoare Trec nourii pe ceri, Ce seamăn pieritoare Duioaselor dureri. De strălucirea florilor

Harun-al-Rașid prin Bagdad adese Tiptil pe uliți cu vizirul iese, Pe când prin frunza verde de platane Seninul nopții luminos se țese. Prin umbra neagră-n strâmte ulicioare Ei pe ferești se uită, prin pridvoare, Colo aud râzând cu veselie, Dincolo

Cântă-ne, zână, a lui Ahil Peleidul mânie, Care cumplită făcu aheilor jale nespusă, Suflete mii viteze de fii de eroi în Aii Au trimis, pe ei înșii de pradă la câni lăsându-i Și la paseri. Astfel se-mplini a lui Zeus

Din lira spartă a mea cântare Zboar-amorțită, un glas de vânt, Să se oprească tânguitoare Pe un mormânt! Oare femeia, pe care mie Dumnezeu sântul o-a destinat, În patu-acela de cununie S-a-nfășurat? O caut, gându-mi și-o-nchipuiește, Dar n-am văzut-o de

Din noaptea vecinicei uitări În care toate curg, A vieţii noastre dezmierdări Şi raze din amurg, De unde nu mai străbătu Nimic din ce-au apus – Aş vrea odată-n viaţă tu Să te înalţi în sus. Şi dacă ochii ce-am

Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbat, ce Lung rătăci după ce-au dărâmat Troada cea sfântă. Multe cetăți de oameni văzu și datini deprinse, Multe-n inima lui supărări pe mare avut-au, Chibzuind pentru sufletul lui, alor săi înturnare. Dar pe

Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă, Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori, Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători. Şi inima aceea, ce geme de durere, Şi sufletul

Din valurile vremii, iubita mea, răsai Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai – Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri Slăbită e de umbra duioaselor dureri! Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei, Femeie între stele şi

Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Câte oare le vor sparge Vânturile, valurile? Dintre pasări călătoare Ce străbat pământurile, Câte-o să le-nece oare Valurile, vânturile? De-i goni fie norocul, Fie idealurile, Te urmează în tot locul Vânturile, valurile. Nențeles