Poezie Mihai Eminescu

Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați, I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne. Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine. Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați. Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,

După ce atâta vreme Laolaltă n-am vorbit, Mie-mi pare că uitarăm Cât de mult ne-am fost iubit. Dar acum te văd nainte-mi Dulce, palidă cum șezi ­ Lasă-mă ca altădată Umilit să-ngenunchez, Lasă-mă să-ți plâng de milă, Să-ți sărut a

E ceasul cel de taină, în care-inelul sorții Unește-al vieții capăt cu începutul morții: Sub piedica aceasta bătrânii mor în pace Și se concep copiii acei ce se vor face; Cei însurați desigur aceia că vor naște; Pe cel făr-

E împărțită omenirea În cei ce vor și cei ce știu. În cei dentâi trăiește firea, Ceilalți o cumpănesc ș-o scriu. Când unii țese haina vremei, Ceilalți a vremii coji adun: Viață unii dau problemei, Ceilalți gândirei o supun. Dar

E trist ca nimeni să te știe, Dar și mai trist să-ți zici mereu Că te-a pătruns nimicnicie Deși ai fost ca Dumnezeu. Unde sunteți, iubiri deșarte, Ochi mari ce nu-i mai pot uita? O, fugi departe, fugi departe, La

Ea era albă ca zăharul, atât corpul deasupra şoldurilor, acea bogăţie de frumuseţe strălucită şi rotundă la umeri, cu globurile de zăpadă a sânilor, pătate în vârf cu două alunele dogorite, cât şi mai în jos unde pântecele se adună

Ea-și urma cărarea-n codru. Eu mă iau pe a ei urmă, Când ajung cu ea alături Răsuflarea-mi mi se curmă. Mai răsuflu înc-o dată, Zic o vorbă, ea tresare Și se uită-n altă parte Și răspuns de loc nu are.

Prin păru-i de aur, coroană Cu colțuri în fulger și jar, Ea apele-n cale-i aplană Și-ndoaie bătrânul stejar. Prin poarta îngustă din murii Grădinei, cetății-mi din stânci, Cobor în adâncul pădurii Unde-izvoarele murmur adânci. Prin nourii rupți trece luna Și-n

Cu-ncetu-nserează și stele izvorăsc Pe-a cerului arcuri mărețe. În umede lanuri de-albastru ceresc, Merg norii cu hainele crețe Și stâncile rar Ca stâlpii răsar, Negriți și-ndoiți de furtună În lună. Diamant e în aer, în codri ­ miros Și umbră

ANDROMACHE Vrea Ector în vecie să meargă de la mine, Unde Ahil cu-a sale neapropiali mâne Aduce lui Patroclu jertfiri pe orice zi? Cine-o-nvăța copilu-ți în vremea viitoare S-arunce lănci și zeii Olympului s-adoare, Când Orcul de-ntuneric în sânu-i te-o-nghiți?