Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur, Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur; Pe-al lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc, Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul
Epigonii – Mihai Eminescu
Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri, Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele, Zile cu trei sori în frunte,
Epigramatice – Mihai Eminescu
În somn nici Crösus nu-i bogat cu tot tronu-i regal. Și jumeta din viața lui cu Lazăr e egal. * Lungești prânzu-ți până-n noapte, tot mănânci, mănânci de-a rândul, Cin te vede poate zice că cu dinții-ți sapi mormântul. *
Epigrame – Mihai Eminescu
LA UN NOU NĂSCUT (Arab) Plângând tu ai venit pe-acest pământ; Amic, ce te-așteptau, te-au salutat zâmbind; Dar să trăiești astfel, încât când te vei stinge Să părăsești zâmbind amicii, ce te-or plânge. IMITATORII (Pfeffel) Și prefăcut în lebădă la
Eterna pace – Mihai Eminescu
Viața noastră e viața spumei Și totuși, de-ar seca din fundu-i mare, O altă mare-ar face lacrimi lumei. Precum uitarea-i a durerii moarte Astfel și moartea e uitarea vieții Spre-a răsăsri din nou la altă soarte. Da, e-o dorință mare,
Eu nu cred nici în Iehova – Mihai Eminescu
Eu nu cred nici în Iehova, Nici în Buddha-Sakya-Muni, Nici în viață, nici în moarte, Nici în stingere ca unii. Visuri sunt și unul ș-altul, Și tot una mi-este mie De-oi trăi în veci pe lume, De-oi muri în vecinicie.
Eu număr, ah!, plângând – Mihai Eminescu
Eu număr, ah!, plângând: Al nopții miez sună Al despărțirii ceas Adânc vibră. Adio! scump-acum. Al lunii disc senin Din crengi de arbori mari S-arată plin. Abia din braț te las De trist abia mă duc, Nainte-mi vecinic
Făt-Frumos din tei – Mihai Eminescu
– Blanca, află că din leagăn Domnul este al tău mire, Căci născută eşti, copilă, Din nevrednică iubire. Mâini în schit la sfânta Ana Vei găsi la cel din stele Mângâierea vieţii tale, Mântuirea feţei mele. – Nu voi, tată,
Fata-n grădina de aur – I – Mihai Eminescu
[ I ] A fost odat-un împărat el fu-ncă În vremi de aur, ce nu pot să-ntorn, Când în păduri, în lacuri, lanuri, luncă, Vorbeai cu zeii, de sunai din corn. Avea o fată dulce, mândră, pruncă, Cu cari