Poezie Mihai Eminescu

Nu voi mormânt bogat, Cântare şi flamuri, Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri. Şi nime-n urma mea Nu-mi plângă la creştet, Frunzişului veşted Doar vântul glas să-i dea. În liniştea serii Să mă-ngropaţi, pe când Trec stoluri greu zburând

Nu voiu mormânt bogat, Cântare și flamuri, Ci-mi împletiți un pat Din tinere ramuri. Și nime-n urma mea Nu-mi plângă la creștet, Frunzișului veșted Doar vântul glas să-i dea. În liniștea sării Să mă-ngropați, pe când Trec stoluri greu zburând

Lumea toată-i trecătoare, Oamenii se trec şi mor Ca şi miile de unde, Ca un suflet le pătrunde, Treierând necontenit Sânul mării infinit. Numai poetul, Ca păsări ce zboară Deasupra valurilor, Trece peste nemărginirea timpurilui: În ramurile gândului, În sfintele

Prin gândurile-mi triste și negre treci frumoasă, Ca marmura de albă, în haine de argint, Cu ochii mari albaștri în bolți întunecoase Și desfăcut ți-e părul în valuri de-aur moale… Deasupra frunței tale e-un mândru cerc de stele ­ Astfel

O dată te văzusem ­ Ș-am stat înmărmurit Și crud-a fost durerea Cu care te-am iubit. Te văd de-a doua oară Și glasul tău l-ascult ­ Și știu numai atâta Că am trăit prea mult. Al anilor iubirei Înveninat necaz

A nopții gigantică umbră ușoară, Purtată de vînt, Se-ncovoie tainic, se leagănă, zboară Din aripi bătînd. Roz-alb-auroră, cu bucle de aur Sclipinde-n rubin, Revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur Pe-al florilor sîn; Răspînde suflarea narciselor albe Balsamu-i divin, Și Chloris

O stea în reci nămărginiri Au răsărit departe Şi, tremurând, parcă s-a stins Parc-a apus de moarte. Oricâtă vreme au trecut De-atunci şi pân-acum, Oricât viaţa s-a făcut Pustie, fără drum, [Ori] câte zile-am risipit, De n-au rămas pe sfert,

O stea pin ceruri o văd că trece Și eu un nume i-am pus din zbor, Numele unei inime rece, Fără fior. Ea nevăzută acum se stinge, Nimeni în zboru-i n-o-a urmărit; Numai un ochi singur umed o plânge Căci

O stradă prea îngustă Părea că se făcea ­ Și case lungi și negre Pe două părți era. Pe dânsa nu lucește Un singur felinar ­ Eu trec încet și fluier În suflet cu amar. Deodată simt în urma-mi Venind,

Ce mâni subţiri s-apucă de perdele Şi într-o parte timide le trag! În umbra dulce, după vechi zăbrele Suspină gură-n gură, drag cu drag. Luceşte luna printre mii de stele, Suspină vântu-n frunzele de fag, Se clatin codri mângâiaţi de