Poezie Mihai Eminescu

[ I ] Ei cer să cânt… durerea mea adâncă S-o lustruiesc în rime și cadențe Dulci ca lumina lunei primăvara Într-o grădină din Italia. Să fac cu poezia mea cea dulce Damele să suspine, ce frumoase Pot fi pentru

L-al orelor zilei șirag râzător Se-nșir cele negre și mute Ce poartă în suflet mistere de-amor Pălite, sublime, tăcute Și noaptea din nori Pe-aripi de fiori Atinge ușoară, cu gândul, Pământul. Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc, Din ceață

Oricare cap îngust un geniu pară-și, Cu versuri, goale de cuprins, să placă Și, cum dorește, zgomot mare facă, Cununi de lauri de la plebe ceară-și. Ci muza mea cu sine se împacă. Eu am un singur, dar iubit tovarăș,

Oricât de mult am suferit În lunga-nstrăinare, Pururi în visu-mi te-am zărit Cu luna, pe valuri de mare. Pe marea tristă te-am cătat Cu depărtate maluri Și numai tu te-ai arătat Pe mare, cu luna, din valuri. Tu numai dulce

Oricâte stele ard în înălțime, Oricâte unde-aruncă-n față-i marea, Cu-a lor lumină și cu scânteiarea Ce-or fi-nsemnând, ce vor ­ nu știe nime. Deci cum voiești tu poți urma cărarea. Fii bun și mare, ori pătat de crime, Același praf,

Pajul Cupidon, vicleanul, Mult e rău şi alintat, Cu copii se hârjoneşte, Iar la dame doarme-n pat. De lumină ca tâlharii Se fereşte binişor, Pe fereşti se suie noaptea Dibuind încetişor; Cordeluţe şi nimicuri, Iată toate-a lui averi… Darnic când

Înconjoară cu-a lui braț Mijlocu-i subțire Și sărută nebunit Sânii de zăpadă. Este ea… amanta lui, Dulce, blândă, pală, El se uită-atunci la cer, Ca un leu se scoală. Când dușmanii sfarmă-n porți Și pe muri se suie, El respinge-nvingător

Părea c-așteaptă s-o cuprind în brață Și fața mea cu mânile-i s-o ieie, Ca să mă pierd în ochi-i de femeie, Citind în ei întreaga mea viață. Dar când s-o prind, ea n-a voit să steie Ci într-o parte-ntoarse dulcea-i

Patria vieții e numai prezentul. Clipa de față numa-n ea suntem, Suntem în adevăr. ­ Iară trecutul Și viitorul numai o gândire-s. În van împingeți ce vi-i dinainte, În van doriți acelea ce-or veni. Întoarceți-vă-n voi și veți cunoaște Că

Părintele era cam nalt de boiul [lui], nu-i vorbă, dar i se şedea, ca popă vezi Doamne. Trecea stânjenul şi mai bine, umbla ţapăn, din care cauză reaua omenire îi pusese numele: popa Melesteu. Avea părul şi barba roşie şi