Poezie Mihai Eminescu

Pe aceeaşi ulicioară Bate luna în fereşti, Numai tu de după gratii Vecinic nu te mai iveşti! Şi aceiaşi pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. Altul este al tău suflet,

Pe gânduri ziua, noaptea în veghere, Astfel viața-mi tot în chinuri trece ­ Va vrea natura oare să se plece La ruga mea ­ să-mi deie ce i-oi cere? Nimic nu-i cer decât mormântul rece, Repaos lung la lunga mea

Pe lângă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoşteau vecinii toţi – Tu nu m-ai cunoscut. La geamul tău ce strălucea Privii atât de des; O lume toată-nţelegea – Tu nu m-ai înţeles. De câte ori am aşteptat O

Albumul? Bal mascat cu lume multă, În care toţi pe sus îşi poartă nasul, Disimulându-şi mutra, gândul, glasul… Cu toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă. Şi eu intrai. Mă vezi rărindu-mi pasul. Un vers încerc cu pana mea incultă. Pe

Dacă auzi în aer cântare dulce, veche, O taie chiar cu sila de la a ta ureche ­ Căci cântecele-acestea te-nchină dezmierdării Și-ți leagănă simțirea pe undele uitării; Se varsă înlăuntru-ți a aerului miere Slăbănogindu-ți mintea și mândra ei putere

GOETHE Spun popoară, sclavii, regii Că din câte-n lume-avem, Numai personalitatea Este binele suprem. * Nu faci efect; nesimțitori Rămân cu toții? Fii pe pace: Când piatra cade-n mlaștină, Ea nici un cerc nu face. * Ca-n ziua care lumii

Peste codri sta cetatea Stăpânind singurătatea… Luna plină strălucea, Din nălțimea cea albastră Bătea tainic la fereastră. Și pe negrele zăbrele Sta domnița după ele, Uitându-se norilor Calea zburătorilor. Părul galben, abia creț, Peste tâmple sta răzleț Și trecând pe

Împresurat de creditori, se vede, Și neputând plăti cu rele rime, Te-ai strecurat pe la Cordon, sublime, Să ne-asurzești cu versuri centipede. Presupuind că nu te știe nime, Că ești martir ai vrut să faci a crede, Mai bine masca

Glasul plăcerei dulce iubit Cheamă gândirea pe a mea frunte, Ce zboară tainic ca și o luntre În oceanu-i nemărginit. Stelele toate angeli îi par, Angeli cu aripi strălucitoare, A căror inimi tremurătoare Candele d-aur nouă mi-apar. Falnică-i pare legea

Peste vârfuri trece lună, Codru-şi bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. Mai departe, mai departe, Mai încet, tot mai încet, Sufletu-mi nemângâiet Îndulcind cu dor de moarte. De ce taci, când fermecată Inima-mi spre tine-ntorn? Mai