Poezie Mihai Eminescu

Pierdut în suferinţa nimicniciei mele, Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în chaos, M-am închinat ca magul la soare şi la stele Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos; Nimic să nu s-audă de umbra vieţii mele, Să trec ca o

Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci! Și eu să-mi știu osânda… să te iubesc în veci, În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind, De-a genelor mișcare nădejdea să mi-o prind, Zâmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez

Pintre stânci de piatră seacă, Auzi plâns de cucuvai, Țipând noaptea tristu-i vai! Când în nouri se îneacă Chipul lunii cel bălai. Vraja trece peste lume, Vraja… cântec amorțit, Ca un vis îngălbenit, Pe-a ei buze vineți spume, Capu-i alb

Să torni la rime rele, Cu dactile în galopuri, Cu gândiri nemistuite Să negreşti mai multe topuri; Şi când vezi vreo femeie Să te-nchini pân’la pământ Şi de-a sta ca să-ţi vorbească Să înghiţi orice cuvânt; Nespălat, neras să umbli,

Împărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale, Toate înflorind din mila Codrului, Măriei sale. Lună, Soare şi Luceferi El le poartă-n a lui herb, Împrejuru-i are dame Şi curteni din neamul Cerb. Crainici, iepurii cei repezi Purtători

Crește iarba, mări, iară, Bătută de vânt de vară Unde mi-i pădurea rară. Dar în iarba cea frumoasă N-a intrat vrodată coasă Unde mi-i pădurea deasă. De desișul din pădure Nu s-atinse vro secure. Cât de naltu-i, cât de mare,

[II] „Bună vreme, baci bătrân, Împăratu nost’ stăpân Ne-au trimis a întreba De măriți fata ori ba.” El răspunde-atunci cinstit: „Dragi voinici, bine-ați venit, Dragu mi-e să v-ospătez, Cu voi să mă desfătez, Dar oricât m-ați întrebat, Fată n-am de

– Blanca, ştii că din iubire Făr’ de lege te-ai născut; Am jurat de la-nceput Pe Hristos să-l iei de mire! Îmbrăcându-te-n veşmântu-i, Lepădând viaţa lumii, Vei spăşi greşala mumii Şi de-o crimă tu mă mântui. – Traiul lumii, dragă

Căci n-avem sfinții voștri, voi ne mustrați, preoți, Deși de-a voastră tagmă suntem și noi cu toți… Și nouă vânătoarea de aur și mărire Ne-nsamnă-n astă lume a Răului domnire. Și nouă-nghesuirea pe drumul spre plăcere În suflet naște scârbă

[III] Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă, De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum? E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă Ce cade scuturată de-a morții lung samum? Și dacă e o lume puternică, întinsă, De